Ritual și interpretare - Cazul Evului Mediu Timpuriu

În abordarea „ritualurilor” din Evul Mediu Timpuriu (indiferent de ce ar putea însemna această categorie), istoricii trebuie să țină cont de faptul că ele au fost scrise, puse în scenă, și la ele au participat/ au luat parte membrii unei culturi pline de interpretare, și mai ales prin dialectica exegetică (interpretativ/explicativ) dintre literă și spirit. Consecințele tehnicilor narative și, prin urmare, pentru abordarea noastră asupra surselor ce prezintă „ritualurile” sunt multiple. Narațiunile pot accentua sau reduce din „ritualistica” unui eveniment, precum și accentuarea sau ascunderea conflictului (sau consensului/ părerii generale) din cadrul evenimentului ritualic, indiferent de ce s-a întâmplat de fapt. Ritualurile în texte, prin urmare, ar trebui arareori luate la valoarea lor nominală/ la adevărata lor valoare. Astfel de tehnici sugerează că destul de des redarea textuală (sau chiar și imaginația) a unei solemnități are un impact politic mai mare decât însăși performanțele sale.

Pentru sociologul Emile Durkheim, scriind chiar la începutul secolului, pentru Karl Marx înaintea lui, și pentru mulți oameni de știință socială de la el, credințele și ritualurile religioase au toate o funcție. Această funcție este de multe ori ascunsă pentru nativii care întrețin și realizează/ îndeplinesc aceste ritualuri, dar sunt accesibile specialiștilor:

Când tot ceea ce facem este să considerăm formulele literal, aceste convingeri religioase și practici apar derutante/ tulburătoare, și tendința noastră ar putea fi să le scriem la un fel de aberații înnăscute. Dar trebuie să știm cum să ajungem sub simbol pentru a înțelege adevărata realitate pe care o reprezintă și care îi conferă simbolului adevăratul său sens. Cele mai bizare și barbare rituri și cele mai ciudate mituri transpun anumite nevoi umane și anumite aspecte ale vieții, fie sociale sau individuale. Motivul pe care credincioșii îl stabilesc (se mulțumesc cu el) pentru justificarea acestori rituri și mituri poate fi greșit, și adesea sunt; dar adevăratele motive există cu toate acestea, și este datoria științei să le descopere.

Durkheim era familiarizat cu Marx, care a exprimat și mai puternic faptul că pentru analiza vechilor societăți, concepțiile lor despre sine au constituit cel mai rău punct de plecare. Marx și colegul său Engels au mustrat gânditorii anteriori pentru că au „împărtășit iluzia în fiecare epocă specifică” („shared the illusion each specific era” had entertained about itself). Aceasta a condus la o greșeală radicală: „vanitatea/îngânfarea” sau „imaginea despre sine” a acestor ființe umane specifice este transformată în singura forță activă determinantă care guvernează și determină praxisul (datina, obiceiul) acestor oameni. Prin urmare, „pentru a ajunge la ființa umană din carne și oase, unul n-ar trebuie să pornească de la ceea ce spun oamenii, concep, se reprezintă, sau de la ființa umană despre care s-a vorbit, gândit, conceput, reprezentat. Realitatea socială stătea ascunsă în spatele și era acoperită de cultura nativilor/ cultura autohtonilor, ideologia politică și religioasă.

În ciuda convergențelor (acelorași direcții), Durkheim nu se împrumutate de la Marx. Poziția lor comună a stat ferm înrădăcinată într-un strat al istoriei intelectuale europene- mai profund decât în secolul al XIX-lea. Afirmația lui Durkheim, în mod deosebit, poate fi vazută ca reformularea și conceptualizarea social-științifică a unei noțiuni de bază împărtășită de specialiști religioși din Europa creștină. În spatele scrierilor din Vechiul Testament și în special în spatele ceremoniilor aparent iraționale există un spirit - identificat cu cel real, res sau veritas. Această noțiune a fost împărtășită la scară largă în antichitatea târzie. Scriind la începutul secolului al III-lea, Hippolytus din Roma a protestat împotriva unui grup Gnostic , nansenii, din cauză că au „inventat o noua arta a gramaticii” (techne grammatike), ce le permitea să vadă cum poeții greci precum Homer și Sfintele Scripturi creștine spuneau/povesteau/indicau pe ascuns despre propriul adevăr gnostic. Pentru Naseni, toate faptele și cuvintele, chiar și piesele de teatru, au prezentat un adevăr invizibil pentru ochii publicului obișnuit, dar înzestrat cu un sens/ o semnificație pneumatică (comprimată) sau spirituală. Din acest motiv, ei au participat cu bucurie la solemnitățile/ceremoniile religioase precum „Marele mistere ale Magnei Mater” (Marea Mamă a Zeițelor), „gândindu-se că prin intermediul a ceea ce era jucat (pus în scenă/ legiferat) acolo, își percep întreaga lor taină/ întregul lor mister”.

Hippolytus i-a ridicularizat/ batjocorit pe Naseni, dar contemporanii săi creștini puteau urmări ritualurile civice romane prin lentile similare. Înțelegerea antică târzie a relației dintre literă și spirit împărtășită de toate facțiunile mișcării creștine a permis deturnarea, actuală/reală sau imaginară, a celor mai puternice/convingătoare practici simbolice ale Lumii Antice. Actele Martirilor pot fi văzute ca o însușire (împroprietărire) creștină prin interpretarea unui ritual civic roman, execuția criminalilor. Moartea unui condamnat creștin în arenă, în teatru sau amfiteatru, a fost transformată într-un nou ritual, vorbind despre misterul (taina) creștin, și sevind (la) formarea unei comunități creștine.