România și Conflictele Regionale în sec XX

Secolul al XX-lea se caracterizeaza prin intensificarea relatiilor internationale. In acest secol au avut loc doua razboaie mondiale si nenumarate razboaie regionale sau locale.

La inceputul secolului al XX-lea, Romania a reusit sa se impuna ca putere balcanica, ceea ce ii permitea sa medieze conflicte din aceasta zona a Europei. Intre anii 1912 – 1913 Romania nu ia parte la primul razboi balcanic. In iunie 1913 ea avertizeaza Bulgaria ca nu va ramane neutra in cazul acestui razboi, iar o luna mai tarziu are loc mobilizarea armatei romane, Romania declarand razboi Bulgariei. Astfel, la 10 august 1913, s-a incheiat la Bucuresti pacea care punea capat celui de al II-lea razboi balcanic. Prin aceasta pace, Romania a reusit sa-si consolideze pozitia pe scena politica europeana si sa obtina sudul Dobrogei (Cadrilaterul), cu orasele Silistra, Turtucaia, Balcic.

Romania a intrat in Primul Razboi Mondial in vara anului 1916 alaturi de Antanta pentru eliberarea provinciilor istorice românesti - Ardealul, Banatul, Crisana, Maramuresul si Bucovina - de sub cotropirea monarhiei dualiste austro – ungare.

Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldaţi, morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor şi otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.

În mod clar, România a intrat în lupta într-un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici şi militari români în Rusia.

Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva greşeli strategice şi operaţionale:

Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva prin munţi a eşuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forţele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care ameninţarea de mai târziu a lui Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu şi-au masat nicăieri forţele în mod corespunzător pentru a obţine concentrarea puterii de luptă.

Prin sistemul de pace de la Versailles, care a incheiat Primul Razboi Mondial, Romania a reusit sa-si atinga obiectivele privind realitatea statului national. Perioada interbelica nu a insemnat insa o relaxare a relatiilor din centrul si sud-estul Europei, ci dimpotriva. Statele care au pierdut in Primul Razboi Mondial si care au suferit pierderi teritoriale nu s-au impacat cu aceasta situatie si au continuat sa exercite presiuni, pe plan european, pentru revizuirea acestei situatii. Romania s-a confruntat cu astfel de atitudini din partea Bulgariei, a URSS si a Ungariei.

Pentru a preveni planurile acestor state, Romania a incercat sa construiasca sisteme de aliante la nivel european, cu Marea Britanie si Franta, dar si la nivel regional, cu Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia, Grecia si Turcia. In 1921, Romania a fost membra fondatoare a Micii Alinte (Mica Intelegere), alianta defensiva cu Iugoslavia si Cehoslovacia, iar in 1934 realizeaza Intelegerea Balcanica, cu Grecia, Turcia si Iugoslavia. Cele doua aliante au fost concepute ca instrumente de colaborare politica, militara si economica si au raspuns nevoii de colaborare la nivel regional. Din pacate, astfel de aliante nu au facut fata provocarilor politice din anii ’30 si nu au putut impiedica implicarea Romaniei intr-un nou razboi mondial.