Tratatul de la Roma

Perioada 1950 – 1954 a fost dominată de proiectul francez privind crearea unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA). Urmare declanşării războiului din Coreea, SUA şi-a propus reînarmarea Germaniei. Franţa însă, temătoare, a propus integrarea armatei RFG într-o forţă europeană de apărare. Tratatul privind înfiinţarea CEA a fost semnat în 1952, dar din cauza votului negativ din Adunarea Franţei (august 1954), proiectul a căzut.

Eşecul înregistrat în politica de apărare, a determinat ţările vest-europene să caute un alt domeniu, respectiv cel economic. Aşa s-a ajuns ca, la 25 martie 1957 să fie semnate, la Roma, două tratate privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a EURATOM-ului.

Comunitatea Economică Europeană nu reproducea modelul Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului, care avea competenţe limitate. CEE va permite exprimarea atât a intereselor naţionale, cât şi o viziune

comunitară.

Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Perioada 1959 – 1970 a fost dominată de concretizarea obiectivelor Tratatului, respectiv crearea unei „Pieţe Comune”, în două sectoare principale : uniunea vamală industrială şi agricultura.

Eliminarea taxelor vamale intercomunitare şi suprimarea contingentelor cantitative au fost programate pe o perioadă tranzitorie de 12 ani. Perioada a fost însă redusă cu 18 luni, ceea ce a permis să se constate realizarea Uniunii Vamale la 1 iulie 1968. De aceea, între 1968 şi 1993, CEE a fost cunoscută, mai ales sub

denumirea de „Piaţa Comună”.

Între 1958 şi 1970, efectele înlăturării barierelor vamale au fost spectaculoase: comerţul intercomunitar a crescut de 6 ori, iar Produsul Intern Brut al ţărilor membre a crescut în medie cu 70 %.

Articolele 38 şi 39 din Tratat au permis formarea unei Politici Agricole Comune (PAC). Prin aceasta, Piaţa Comună s-a realizat, odată cu deschiderea frontierelor şi în domeniul producţiei agricole. Ţările membre ale CEE şi mai ales Franţa au considerat Politica Agricolă Comună (PAC) ca principalul instrument de

modernizare a propriilor agriculturi, iar Comisia ca vehicul esenţial de integrare comunitară. Se apreciază că PAC – de care ne vom ocupa într-un curs special – a contribuit puternic la procesul de unificare europeană.

Uniunea Europeană de azi constituie rezultatul unei evoluţii, a unei construcţii de-a lungul a peste cinci decenii. Această perioadă n-a fost lipsită de reculuri, de momente de criză, precum cea dintre 1962 şi 1969 din timpul generalului de Gaulle, revenit la preşedinţia Franţei. Ceea ce este important însă este faptul că, de

fiecare dată, s-au găsit personalităţi – adeseori din ţări mici, precum Pierre Werner, fost prim-ministru al Luxemburg-ului – care au făcut ca aceste momente să fie depăşite. În plus, motorul construcţiei europene pe care l-a reprezentat alianţa franco-germană a funcţionat aproape permanent în perioada preşedintelui

francez Mitterand şi a cancelarului german Kohl.

Fundamentală, în aceste perioade, a fost cooperarea între ţările membre pentru a găsi soluţii unanimacceptabile diverselor provocări cu care s-a confruntat Uniunea. Toate aceste soluţii aveau nevoie de o bază juridică, de unde a decurs şi nevoia modificării Tratatului de la Roma din 1957.