Ciclul Halippa

Hortensia Papadat-Bengescu s-a născut la data de 8 decembrie 1976 în comuna Iveşti, judeţul Galaţi.

Debutul publicistic se produce în anul 1912, în ziarul “ La politique” cu articolul “Sur la mort de Petre Luciu. În anul urmator îi apare în “ Viaţa românească” proza “ Viziune”. Acum începe colaborarea Hortensiei la renumita revista ieşeană şi apropierea de G. Topârceanu.

În 1915, Hortensia colaborează la gazeta “Viitorul româncelor” din Iaşi şi propune Teatrul Naţional din Bucureşti o piesă cre nu s-a jucat niciodată: “Povârnişul”, devenită mai târziu “A căzut o stea”.

Anii de război au însemnat acumularea unor experienţe tragice în calitate de sora la Crucea Rosie, experienţă ce va fi transpusă in romanul “Balaurul”.

Pe 18 decembrie 1918 apare volumul său de debut intitulat “Ape adânci”.

G. Ibraileanu scrie primul text critic despre scrierile Hortensiei. Cronica lui Ibraileanu este favorabilă, iar volumul “Ape anânci” beneficiază şi de alte aprecieri din partea unor critici cum ar fi: E. Lovinescu, Mircea Florian, Alexandru Busoiceanu, Nichifor Crainic etc.

La sfaturile lui Eugen Lovinescu evolueză către o proză obiectivă inaugurată cu ciclul familiei Halippa care cuprinde patru romane: Feciorele despletite, Concert din muzica de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini.

Romanele din Ciclul Halippa nu sunt doar capodopere in creaţia autoarei, ci şi reper de calitate traiectoria romanului obiectiv. Lovinescu observă foarte bine dezvoltarea de la subiectiv la obiectiv: “procesul atât de evident l obiectivizării literaturii române se desăvârşeşte în acelaşi sens şi înăuntrul literaturii scriitoarei, după cum, de altfel, se desăvârşeşte sau ar trebui să se desăvârşească înăuntrul literaturii oricărui scriitor ce izbuteşte să-şi domine temperamental prin reflecţie, sau, mai des, sa se supuna determinismului obscure al genului literar în care se lucrează”.

Gândit şi conceput unitar, Ciclul Halippa nu are nevoie de un titlu unic, pentru că este evidentă omogenitatea universului imaginar. De asemenea, se subliniază astfel caracterul deschis al structurii ciclice, căreia putea oricând să i se adauge un nou roman, ceea ce s-a şi întâmplat prin publicarea celui intitulat Rădăcini – 1938, pe care unii critici îl consideră continuarea firească a trilogiei.

Modelul compoziţionl al întregului ciclu, clădit pe destinele Halippilor pare a fi cel al unei cronici de fmilie aşa cum fusese el inaugurat în Franţa de către Zola, care increase să organizeze materialul unei fresce sociale din perspective unei familii ramificate în generaţii succesive.

Daca o cronică de familie presupune neaparat fresca sociala, atunci Hortensia Papadat-Bengescu foloseşte modelul ei compoziţional chiar ca pe un pretext, pentru că personajele sale sunt urmărite în devenirea lor pe linia destinului individual şi foarte puţin pe aceea a determinării lor sociale. Acestă deviere de la model a fost remarcată, printre alţii de Perpessicius care consideră că, prin acordarea unei priorităţi individualului faţă de social: “prozatoarea îmbogăţeşte sensul comun al conceptului de frescă”.

În căutarea obiectivismului absolut, prozatoarea face de la o scriere la alta, efortul de a provoca material narativă, experimentând diferite mecanisme epice şi modul de concepere şi repartizare a personajelor în naraţiune. Consecvenţa cu care realizează acest lucru lasă impresia că este o creaţie firescă, din lăuntrul operei. Epicul urmează o traiectorie proprie, evoluînd cu fiecare text şi cu fiecare personaj.

În Concert din muzică de Bach si Drumul ascuns raportul dintre nraţiune şi dialog apar supravegheate cu stricteţe, rezultatele fiind excepţionale. În schimb în Rădăcini, trecutul cu amintirile lui insistente stăpâneşte mai mult de jumătate din carte, încât naraţiune îşi întrerupe ritmul de prea multe ori pentru a face loc reconstituirii rădăcinilor şi avatarurilor neamului Baldovin.

Autoarea întrebuinţează pe parcursul operei sale toate tipurile de naraţiune: naraţiune reconstituită a întâmplărilor prin conversaţiile dintre personaje şi prin amintiri , naraţiune clasică prin relatarea autoarei şi prin prezentarea directă a mişcărilor personajelor.