Hortensia Papadat - Bengescu în Contextul Prozei Interbelice

“Două războaie, la o distanţă de timp nu prea mare, creează fatal o epocă distinctă în istoria oricărei literaturi ” remarcă pe bună dreptate criticul literar Ov. S. Crohmălniceanu în lucrarea “Literatura română între cele două războaie mondiale” . Această ramură se bazează pe faptul că modificările sociale puternice sînt urmate în mod firesc de modificări în cadrul vieţii spirituale, lucru care se petrece şi la noi după primul război mondial.

Războiul a întrerupt activitatea scriitoricească, mulţi scriitori antebelici au murit (Şt. O. Iosif în 1913, Coşbuc în 1918, Vlahuţă în 1919, Macedonski în 1920) iar alţii ca N. Iorga, O. Goga, C. Stere, devenind oameni politici, s-au îndepărtat de literatură.

În această perioadă, cuvîntul hotărîtor încep să-l aibă alţi scriitori ca Eugen Lovinescu, Camil Petrescu, L. Rebreanu, L. Blaga, Ion Pilat, T. Vianu, I. Barbu, G. Călinescu. Ei sînt cei care întemeiază publicaţii şi grupări şi susţin polemicele vremii devenind exponenţii principalelor orientări ideologice.

În această perioadă se poate constata o altă influenţă pe care o au modificările sociale asupra literaturii.

După război, ţara mărindu-se şi impunîndu-se atenţiei, şi literatura manifestă o tendinţă de depăşire a unui spirit oarecum provincial care stăvilea altădată iniţiativele prea îndrăzneţe . perioada această se caracterizează în acelaşi timp şi printr-o preocupare accentuată pentru “europeism” scriitorii fiind preocupaţi să creeze scrieri literare în acelaşi spirit cu creaţiile europene. Ceea ce este specific însă literaturii române, este faptul că această preocupare pentru “europeism” este dublată de intenţiile de valorificare a spiritului naţional fapt ce a condus la crearea unei literaturi originale în perioada interbelică.

La sfîrşitul primului război mondial întreaga omenire are sentimentul că a părăsit o lume aşezată pentru a intra în alta, de violenţe cataclisme şi răsturnări. În aceeaşi lucrare, Ov. S. Crohmălniceanu. Ce marca faptul că “la sfîrşitul măcelului, Europa ridică din noroiului tranşeelor şi reţelelor sîrmelor ghimpate, din spitalele de mutilaţi şi lazaretele cu exantematici o faţă crispată de oroare”.

Existenţa României postbelice cunoaşte un dublu aspect violent contradictoriu: pe de o parte are loc o sensibilă dezvoltare şi modernizarea societăţii, pe de altă parte, în rândurile populaţiei muncitoare mizeria şi înapoierea continuă să fie dominante. România devine o ţară a contrastelor izbitoare. Toată epoca interbelică se caracterizează printr-un climat social de instabilitate de tensiune care va deveni din ce în ce mai ameninţător după anii “30. În acelaşi timp însă, anii interbelică reprezintă o perioadă de efervescenţă spirituală nemaiîntîlnită în cultura noastră. Viaţa culturală cunoaşte înfăptuiri strălucite unele chiar cu ecou mondial (N. Iorga, G. Enescu, C. Brâncuşi). În ceea ce priveşte literatura, aceasta n-a cunoscut niciodată într-o singură perioadă atîţia reprezentanţi iluştri M. Sadoveanu, T. Arghezi , L. Rebreanu, L. Blaga, I. Barbu, E. Lovinescu, Hortensia Papadat - Bengescu , M. Caragiale, T. Vianu, G. Călinescu, C. Petrescu, I. Pillat, A. Maniu.