Copacul, simbol și motiv în literatură

Introducere

Lucrarea de faţă are ca principal scop prezentarea simbolisticii

arborelui, analizând totodată şi semnificaţia arborelui din punct

de vedere mitologic.

Ideea ce a stat la baza motivaţiei ce m-a determinat să aleg

această temă a avut ca punct de pornire informaţiile obţinute din

literatura de specialitate, a mitologiei, a simbolisticii arborelui,

precum şi a numeroaselor elementele adunate din operele romîneşti.

Arborele este una dintre cele mai bogate şi mai răspândite

teme simbolice, simpla ei bibliografie poate alcătui o carte.

Simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer,

arborele evocă întreg simbolismul verticalităţii, ca arborele lui

Leonardo da Vinci. Pe de altă, pentru caracterul ciclic al evoluţiei

cosmice: moarte şi regenerare; de acest caracter ciclic amintesc mai

cu seamă arborii foioşi, cărora în fiecare an le cad şi le cresc din nou

frunzele.

Mircea Eliade distinge şapte interpretări principale pe care de

altfel, nu le consideră exhaustive, dar care se articulează toate în jurul

ideii de Cosmos viu, în continuă regenerare.

În pofida unor aparenţe superficiale şi a unor concluzii pripite,

arborele, chiar sacru, nu este pretutindeni un obiect de cult; el este

întruchiparea simbolică a unei entităţi ce-l depăşeşte şi care poate

deveni ea însăşi obiect de cult.

Arborele înlesneşte comunicarea între cele trei niveluri ale

cosmosului: cel subteran, prin rădăcinile ce răscolesc adâncurile în

care se împlântă; suprafaţa pământului, prin trunchi şi crengile de jos;

înaltul, prin ramurile dinspre vârf, atrase de lumina cerului. Reptile se

târăsc printre rădăcinile sale; arborele leagă lumea htoniană şi lumea

uraniană. Adună laolaltă toate elementele: apa circulă cu seva lui,

pământul i se încorporează prin rădăcini, frunzele i se nutresc cu aer,

iar din frecarea lemnului ţâşneşte focul.

Abordarea simbolisticii arborelui în psihologia analitică

Avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre

cer, arborele este îndeobşte socotit ca un simbol al raporturilor ce se

stabilesc între pământ şi cer. În acest sens, el are caracterul unui

centru, ceea ce face ca Arborele lumii să fie sinonim cu Axa lumii.

Aşa îl şi descrie liric Pseudo-Hrisostomul în cea de-a şasea omilie

despre Paşte: Nestrămutat reazem al universului, legătură a toate, sprijin a

tot pământul locuit, împletitură cosmică. Figură axială, arborele reprezintă

în mod firesc drumul ascensional pe care-l străbat cei care trec din

lumea vizibilului în cea a invizibilului: pe aceasta îl evocă aşadar şi

scara lui Iacov, şi stâlpul şamanic din iurta siberiană şi stâlpul –

centru din sanctuarele vandu, sau cel al colibei indienilor sioux, în

jurul căruia are loc dansul soarelui. Este stâlpul central pe care se

sprijină, în tradiţia iudeo-creştină, templul sau casa, sau coloana

vertebrală ce susţine corpul omenesc, templu al sufletului.

După Jung, pădurea este un loc întunecos şi impenetrabil; ca

şi apele profunde şi marea; ea este receptorul necunoscutului şi al

misteriosului. Este o imagine frapantă a inconştientului. Printre

mulţimea arborilor, fiinţelor care vieţuiesc în pădure, se distinge unul

prin talia sa (stejarul, regele pădurii). Arborii reprezintă, ca şi peştii

apelor, conţinuturile vii ale inconştientului.