Funcțiile Cărții

ISTORIA CĂRŢII

-Definirea noţiunii de biblioteconomie.

Prin biblioteconomie se înţeleg, după sensul care se dă acum de obicei cuvântului, toate acele cunoştinţe care se referă atât la bibliotecă în sine, ca instituţie istorică şi organizatorică, cât şi la conţinutul bibliotecii, adică la cărţi.Deoarece existenţa cărţilor constituie premisa majoră pentru înfiinţarea bibliotecilor şi în consecinţă cartea este elementul primar, s-ar putea obiecta că ar fi mai exact să nu se vorbească de biblioteconomie, ci de ştiinţă cărţii.Împotriva acestui punct de vedere însă, bibliotecarii, în calitate de custozi ai bibliotecilor, au susţinut de la început că profesiunea lor presupune cunoştinţe speciale, bazate pe studiu şi experienţă.Ştiinţa nu cinsteşte numai cartea, cu istoria să veche de mii de ani, ci merge mai departe, făcând din locul de colecţionare şi îngrijire ştiinţifică a cărţilor, cu sarcinile multiple ce îi revin, ca locaş de depozitare a bunurilor spirituale, un domeniu al cercetării.Problemele organizatorice ale adunării, depozitarii, îngrijirii şi valorificării cărţilor în biblioteci formează astăzi, în aceeaşi măsură, obiectul consideraţiilor ştiinţifice ca şi studiul cărţii, al scrisului, al ilustrării cărţilor sau al legăturii.

-Istoricul noţiunii de biblioteconomie.

Cuvântul de biblioteconomie a fost întrebuinţat pentru prima dată de Martin Schrettinger (1772 – 1851), pe atunci tânăr bibliotecar al bibliotecii de la crtea dmneasca din München, în titlul lucrării sale : “Versuch eines vollständigen Lehrbuches der Bibliothekswissenschaft” (Încercare de manual complet de biblioteconomie), apărută în 1808.Schrettinger înţelegea prin această cunoştinţele practice şi organizatorice necesare conducerii, pentru “a face din cărţile adunate o bibliotecă folositoare”.Friedrich Adolf Ebert (1791 – 1834), renumitul bibliograf şi bibliotecar al bibliotecii regale din Drezda, care din nefericire a murit prea tânăr, s-a folosit de expresia de biblioteconomie că de ceva de la sine înţeles; în mijlocul secolului al XIX – lea cuvântul era în Franţa o noţiune bine determinată în cercurile de specialişti.În anul 1840 a apaut chiar primul manual de biblioteconomie, al cărui autor era diaconul Johan August Friederich Schmidt.

-Consideraţii generale asupra scrisului.

Deoarece nu se pot închipui cărţi fără semne cu anumit înţeles, cu ajutorul cărora să fie scrise sau imprimate, privirea generală asupra istoriei cărţii este bine să înceapă cu unele indicaţii asupra evoluţiei scrisului apusean, în care citim de obicei ceea ce ne oferă materialul scris.Să amintim întâi, pentru a determina noţiunea reprezentată de cuvântul scris (de la latinescul scriptum – ceea ce este scris) că acesta reprezintă mijlocul care îngăduie redarea ideilor cu ajutorul desenelor.Acesta se poate face în primul rând într-o formă foarte generală, explicându-se celui ce priveşte, o serie întreagă de idei prin figuri desenate.Acest fel de reprezentare a legăturilor dintre procesele de gândire se numeşte scrisul ideografic.

-Puterea ascunsă a cărţii.

În credinţa societăţilor arhaice cărţile comunică o anumită putere posesorilor lor şi credinţa aceasta a fost transmisă până azi.

Împăratul Tiberius a dat ordin să fie arse Istoriile senatorului Cremutius, fapt comentat şi de Tacitus.Ascunse, aceste cărţi au fost aublicate mai târziu.

Tacitus condamna orbirea tiranilor care cred că pedepsind geniile, le pot distruge creaţia.Aşa cum s-a petrecut şi în cazul istoricului Cremutius, efectul este tocmai contrar, căci, dimpotrivă, autoritatea geniilor prigonite creşte, astfel că cei cruzi nu obţin nimic altceva decât ruşine pentru ei şi glorie pentru cărţile arse.

De la Tiberius şi până la Hitler, “istoria abundă în asemenea situaţii” după opinia lui Luciano Canfora, dezvoltată în studiul Bibliotecile străvechi şi istoria textelor, apărut în volumul Puterea bibliotecilor.

-Contextul material al apariţiei cărţii.

Ar fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să stabilim cu exactitate cărui om i-a venit pentru prima dată idea de a consemna în scris ceea ce gândea, spre a transmite asemenea notaţii şi altora.La fel de dificil ar fi să detectăm prima carte a omenirii.Aceasta a apărut neîndoios pe o treaptă superioară a dezvoltării spirituale, când oamenii şi-au perfecţionat atât uneltele de scris, forma literelor, cât şi materialele – support necesare consemnării.

Semnele şi caracterele scrisului au fost aşezate (scrise) pe o largă varietate de materiale: piatră, piei, mătase, metal, lut (bătut şi periat), coajă de copac, frunze (în India), iar în Orientul Îndepărtat, pe os, hârtie şi lemn.

Menţiunea lui Homer despre un mesaj purtat de Beleraphon se referă la o tăbliţă din lemn, în timp ce vechile scrieri în istoria romana, erau încrustate pe pânza.Două dintre aceste materiale par să merite atenţie în studiul nostrum, despre scriere după declinul Romei.Una dintre acestea, papirusul, dar pieile erau de asemenea folosite în timpurile străvechi.Pielea era folosită în Egipt încă înainte din anul 2000 i.Hr. şi acest material a fost, se pare, utilizat atât în Asiria cât şi pentru scrierea perşilor.Herodot menţionează că pieile erau folosite de ionieni, când papirusul nu se găsea şi adăugă că popoarele barbare utulizau piei pe scară largă.F.G. Kenion în Cărţi şi cititori în Grecia antică şi Roma include zona siriano – palestiniana în această ordine şi ştim că pergamentele ebraice de la Marea Moartă, descoperite în 1947 şi datând din secolul I i.Hr. , au fost scrise pe piele.După Talmud, legea ebraică trebuie să fie scrisă pe piele.Papirusul se presupune că a fost suprafaţa de scris în Grecia pentru acea perioadă anterior existenţei manuscriselor de la începutul secolului IV d.Hr.Aşa cum s-a subliniat, papirusul era transformat în foi lungi care deveneau suluri variind în lungime şi lăţime.Papirusul Harris (egiptean) din British Museum are 133 de picioare lungime şi 17 inch lăţime, dar manuscrisele greceşti au dimensiuni mult mai modeste, unele fiind de numai 2 inch în înălţime.Papirusul era folosit în epoca romană.Sulurile erau ataşate la capătul papirusului, iar unele dintre aceste suluri aveau mânere rotunde ornamentale.Papirusul era de obicei scris numai pe o parte şi aceasta, în bună măsură, a îngreunat scrierea unui document mai lung pe un singur sul.Un sul de 30 de picioare ar fi putu conţine un text lung precum Evanghelia lui Matei, dar aceasta ar fi fost limitată.O lucrare lungă precum Odiseea ar fi trebuit scrisă pe un număr mare de suluri.Aceasta limitare sau o dorinţă de a produce o întreagă lucrare precum Biblia se preupune că ar fi condus la descoperirea “codex-ului”, la care filele se legau, uşurând lectura discontinuă, recurgând la citări şi comentarii.