Jurnalul Intim în Jurnalul lui Mircea Eliade

Mircea Eliade optează pentru formula jurnalului ca experiment literar. Această opţiune provine dintr-o acută sete de autenticitate, din refuzul de a transfigura artistic evenimente, tipuri şi experienţe intime. Sfidarea artificiului, a tot ce este contrafăcut, îl determină pe prozator să prezinte totul aşa cum s-a întȃmplat. De aceea jurnalul încetează să mai aparţină autorului, el urmează să-l publice fără nici un sentiment de jenă, chiar dacă acesta are un caracter eliptic, nediscursiv şi sintetic al notaţiei: „Cu cît eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu atît eşti mai puţin personal, cu atît exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală. Un jurnal intim are pentru mine o mai universală valoare omenească decît un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni.” Tehnica de redactare a jurnalului modifică ideea de „literatură”. Generaţia lui Mircea Eliade nu mai acceptă opere sistematice, riguros construite, „rotunde”, ci texte absolut „libere”: eseul ce foloseşte tehnica romanului; romanul care utilizează tehnica jurnalului. Jurnalul devine, astfel, gen literar autonom, redactat în baza unor note stupide şi nu ca o stenogramă propriu-zisă. Aceste note, ulterior condensate, nu-şi propun să reţină decȃt esenţialul. În accepţia lui M. Eliade, criteriul suveran al autenticităţii include viaţa în totalitatea ei morală şi socială, intelectuală şi personală: „De ce analiza sufletească a unei cocote ar fi mai interesantă decît transcrierea justă a dramei lăuntrice a unui matematician şi metafizician? Orice se întîmplă în viaţă poate constitui un roman. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit, inclusiv ideile, teoriile, cunoaşterea.”

Pentru el, romanul este cel ce înseamnă întȃmplări şi personaje în starea lor simultană, nesofisticată. Prin urmare, prozatorul realizează un roman „ori de cîte ori este vorba de oameni şi întîmplări, şi nu de teorii şi reverii ”. Aceste două devin cele două condiţii esenţiale ce au capacitatea de a transforma orice naraţiune în roman. Personaj ideal devine omul viu ce are o existenţă cotidiană care poate fi întȃlnită în viaţă, pe stradă.

Mircea Eliade însă se va inspira din Les Faux Monnayeurs a lui André Gide, dȃnd totuşi dovadă de un gidism „avant la lettre” înainte cu un an de apariţia acestui roman. Eliade pledează pentru un roman indirect (romanul scrierii unui roman) – inserţii directe din jurnalul intim al scriitorului, adevărata originalitate nefiind un artefact imposibil de elaborat. Nu-l interesează decȃt experienţele, atitudinile, cristalizările personale pentru că acestea sunt concrete, sunt materiale culese dintr-o viaţă spirituală reală.

Principiul său fundamental e să ilustreze viaţa, contemporaneitatea, şi nu un fapt consumat, perimat inactual. Eliade a scris nişte romane cerebrale ale căror personaje trăiesc nişte experienţe decisive. Stilul său de scriitor a fost unul grăbit şi dramatic, a scris ceea ce a simţit. În permanenţă torturat de întrebări, prozatorul include în operă numeroase paranteze şi ezitări care trădează deplină sinceritate. Răspunsurile sunt mai puţin importante decȃt interogaţiile, căci orice concluzie reprezintă un final osificat şi nu mai exprimă dilemele cunoaşterii de sine. Adrian Marino accentuează în studiul Hermeneutica lui Mircea Eliade preferinţa celui din urmă pentru structuri narative care au ca „materie primă” jurnalul, acesta fiind specia literară ce îşi permite anumite libertăţi, neîngăduite de roman sau eseu, şi în care poţi fi personal, fragmentar, aluziv.

Romanele ce datează din tinereţea scriitorului –Romanul adolescentului miop (1924), Gaudeamus (1928), Isabel şi apele diavolului (1930), Maitreyi (1933), India (1934), Întoarcerea din rai (1934), Lumina ce se stinge (1934), Huliganii (1935) – au ca structură narativă jurnalul intim şi un profund caracter autobiografic.

Pasiunea pentru jurnale intime, confesiuni, documente autobiografice are o motivare anume: setea de evadare din literatură, din construcţie şi explorarea unei autenticităţi relevate cotidian, instantaneu şi discontinuu, setea de document viu, personal, inedit.

Privit ca gen literar, jurnalul reprezintă o unitate complexă a laturilor umane, reuşind să surprindă etape distinctive în gȃndirea scriitorilor. Jurnalul cunoaşte o perioadă de înflorire în Renaştere cȃnd individualitatea umană deţinea întȃietate. Jurnalele nu numai relevă personalitatea diaristului, dar şi conţin un important material istoric.

În roman un narator povesteşte despre alte personaje, subînţelegȃndu-se implicit personalitatea sa. În jurnal, însă, lucrurile sunt un pic altfel: scriitorul se identifică cu naratorul, fiind în acelaşi timp personaj principal. Anume această identitate autor-narator-personaj în jurnal şi non-identitatea autor-personaj în roman le diferenţiază, iar faptul că ambele relatează evenimente în timp se adresează unui lector şi, ţinȃnd cont de aceasta, le aseamănă. Chiar aceeaşi fragmentare într-un caz pe capitole, în altul – o divizare temporală a evenimentelor este specifică şi le apropie. Iar prin modurile de narare jurnalul intim poate fi un concurent aprig monologului interior ca procedeu narativ al romanului.