O Nouă Istorie a Limbii Române

D. Cantemir este primul care, datorită concepţiei sale antiistorice, a pus pe rol caracterul imuabil al latinei, limbă moartă, necunoscută tuturor vorbitorilor şi nefolosită în relaţiile cotidiene chiar de cunoscătorii ei. Şi au trecut trei secole de când gândirea istorică şi filologică îi caută răspunsul fără a lua în consideraţie evoluţia fenomenului lingvistic din spatele denumirilor concrete care îl detailează; albaneza este iliră în aceeaşi măsură în care româna este turcică sau ugro-finică; limbile care s-au constituit pe spaţiul tracic: româna, albaneza, slava, maghiara sunt toate într-o anumită măsură traco-ilirice, iar albaneza nu se diferenţiază cu nimic în această privinţă de celelalte, specificul ei, ca şi individualitatea celorlalte, se datorează evoluţiei relativ independente pe baza comună traco-latină constituită în urma cuceririlor şi colonizărilor romane.

Pe fondul perceperii neevoluţioniste a spaţiului lingvistic tracic, al imuabilităţii limbii latine, D. Cantemir a reuşit să stabilească direcţia de cercetare a fenomenului etnolingvistic românesc pentru trei secole. Lingvisticii români caută şi acum elementul autohton în albaneză şi văd limba română ca şi un conglomerat de elemente întâmplător agăţate de scheletul latin după secolul al X-lea.

Schema devenirii limbii române din latină infirmă elanul cercetătorilor de abordare a substratului ca bază tracică consistentă în alcătuirea romanităţii orientale.

Pentru iniţierea cercetării istorice a limbii române în ansamblu este necesară punerea în valoare a întregului proces al prefacerilor etnolingvistice din spaţiul tracic, proces cauzat de cuceririle şi de administrarea romană efectivă din secolele al II-lea înainte de Hristos, până în secolul al III-lea după Hristos, în sud-estul, centrul şi estul Europei.

Administraţia şi colonizările romane în acest spaţiu au avut ca efect suprapunerea pe sistemul lingvistic autohton, de factură aglutinantă, a sistemului lingvistic indoeuropean, flexionar şi morfematic. În urma simbiozei celor două sisteme lingvistice a rezultat, pe întregul spaţiu tracic, baza traco-latină a romanităţii orientale, iar în cele două sisteme lingvistice au avut aport diferenţiat: unul, cel tracic, preponderent lexical, altul, cel romanic, preponderent gramatical.

Din această bază , constituită timp de cinci secole, au crescut toate fenomenele etnolingvistice din sud-estul, centrul şi estul Europei. Este vorba de romanitatea orientală, etnia albaneză, lumea slavă şi fenomenul etnolingvistic maghiar.

Baza traco-latină a romanităţii orientale explică ceea ce au în comun prin sorginte, şi nu prin influenţă reciprocă, limbile română, albaneză, slavă şi maghiară.

De aici decurge principiul etimologic conform căruia orice cuvânt vechi din fiecare din aceste limbi trebuie raportat la baza traco-latină, chiar dacă aparenţa lui formală este latină, albaneză, slavă sau maghiară.

Cele două componente iniţiale ale bazei traco-latine, traca şi latina, deşi sunt diferenţiate ca sistem, au în comun fondul lingvistic preindoeuropen euro-afro-asiatic.

Baza traco-latină concentrează în sine multiple elemente de convergenţă cu nivelul aglutinant care stă la baza tuturor limbilor indoeuropene şi pe care îl continuă în manieră proprie limbile cu structură preindoeuropeană: basca, limbile ugro-finice, mongolo-turco-tătare, arabe etc., ceea ce explică aşa zisa influenţă orientală, în realitate tot de substrat, asupra limbii române.

Procesul de contopire a lor în baza traco-latină înseamnă anihilarea ca entităţi aparte atât a limbii trace, cât şi a limbii latine: expresia lingvistică vie, în neîntreruptă devenire, din îndelungata epocă a simbiozei etnice, devine baza autohtonă a romanităţii orientale. La această bază trebuie să se raporteze analiza etimologică prin marca cuvânt autohton.

Istoria l-a creat pe Dimitrie Cantemir şi i-a impus elaborarea primei imagini de ansamblu asupra romanităţii orientale, asumându-şi riscul pe care îl presupunea asupra sa: „Pe cât este de uşor să adaugi la ce-ai ajuns să ştii, pe atât este de greu să scoţi la lumină, după multe secole, un lucru străvechi şi necercetat şi apoi să-l dezvălui învăţaţilor critici ai acestor timpuri.”

Complexul de probleme pe care îl constituie istoria românilor are în centrul său fenomenul lingvistic românesc. Nici un aspect al românismului, istoric sau contemporan, nu poate fi elucidat până nu se ştie care este structura intimă a limbii române.

Calea spre adevăr a fost blocată între anii 60-70 ai secolului al XIX-lea când, la întemeierea Academiei Române, s-a impus ideea latinităţii pure a limbii române, cu consecinţele nefaste care decurg din această eroare. S-a creat falsa problemă, pe care nici un cercetător n-o poate ignora: cum şi unde a luat naştere poporul român şi limba română fără substrat etnolingvistic. Modalităţile propuse pentru rezolvarea acestei probleme sunt tot atâtea încercări nereuşite de a ieşi din impas.