Opera lui George Bacovia

INTRODUCERE

George Bacovia se situeaza intre doua momente ale istoriei literare romanesti; ilustrand, de fapt, “devenirea istorica a curentului simbolist’’ spre formule lirice intermediare impresio-niste si expresionist-moderniste. “…prin formatie, G. Bacovia isi depaseste epoca, apartinand poeziei romane moderne ca unul dintre marii precursori.’’

“Poezia bacoviana […] apartine expresiilor celor mai specifice ale simbolismului. In tehnica sa se rezolva cu mijloace pe care scoala simbolista i le-a oferit, acea suma a sugestiilor care vin din muzica, din culoarea irizata in jocul luminii, din confuzia inconstientului, date ale marii picturi impresioniste, carora apoi temperamentul poetului le-a adaugat aura fanatica a destinului sau, sarcasmul si mania decrepita, funebrul aer damnat.’’ ( Ion Negoitescu, “Istoria literaturii romane”)

Tudor Vianu descopera in poezia lui Bacovia ca dominanta structura simbolista a procedeelor artistice: muzicalitatea discursului prin obsesiva intrebuintare a refrenului, stilizarea unor impresii immediate, abundenta de imagini decorative, recursul la epitetul neologistic, conventional, general, de factura livresca. Acestei maniere simboliste din prima faza a creatiei sale, cand poetul se dovededa “mai estet, mai livresc, mai dependent de modele”, T. Vianu ii opune “aspiratia spre denotatie si tranzitivitate”, manifestata prin tendinta de a nota “senzatia sa nemijlocita, ingenua si dureroasa.”

In monografia “G.Bacovia”, criticul literar Mihail Petroveanu se refera la tragismul de sens absurd al poeziei bacoviene, apropiind-o de literatura existentialistilor occidentali: “Cu Bacovia, ca si cu Beckett sau Kafka, ne mentinem in limitele lunmii cunoscute, cotidiene. Caracterul nou, straniu, provine din suprasolicitarea realului, din dilatarea pana la gradul de halucinatie tocmai a trasaturilor proprii zonei celei mai familiare, mai banale, mai triviale chiar, daca ne gandim la Beckett.” Dinu Flamand (“Introducere in opera lui Bacovia”) si V.Fanache (“Bacovia-Ruptura de utopia romantica”) surprind omul “prozei” de fiecare zi, lipsit de iluzii, care inspira o poezie lucida pana la sarcasm, ceea ce presupune o “banalizare” sau o “degradare” a tragismului bacovian.

CAPITOLUL 1. OPERA LUI GEORGE BACOVIA

1.1. Bacovianismul

Ca si eminescianismul, bacovianismul este o certitudine, este un fenomen, un fenomen indiscutabil unic. Vladimir Streinu il taxa ca atare in 1936, la aparitia Comediilor de fond: ,,Unic in literatura noastra si, daca nu ne-ar fi teama de zeflemeaua anonima a cititorului roman, am afirma ca este unic chiar in cadre mai largi decat ale literaturii noastre" . Recunoasterea antuma si postuma a unicitatii fenomenului bacovian a generat fireasca inclasificabilitate a sa, poetul fiind considerat ba simbolist (E. Lovinescu: ,,Legatura unei astfel de poezii cu simbolismul e prea fatisa pentru a fi nevoie s-o subliniem mai mult"), ba romantic (P. Constantinescu), ba expresionist (Ov. S. Crohmalniceanu, I. Negoitescu, L. Ulici), ba suprarealist (L. Boz), ba precursor al teatrului absurdului si al postmodernismului (Marian Popa, Ion Bogdan Lefter, M. Cartarescu). Fisa etichetelor critice ararata astfel: clasic, baroc, traditionalist, romantic, antiromantic, simbolist, postsimbolist, antisimbolist, decadent, impresionist, preexpresionist, expresionist, fauvist, suprarealist, modernist, postmodernist”

Evident, chiar daca ilustreaza una din aceste orientari literare, Bacovia e un poet cu o identitate absolut nemcadrabila in vreo conventie. Nu ancoreaza la nici un ,,tarm", ci se afla mereu in deriva, ratacirea, deambularea deliranta fiindu-i datul esential. Se pune permanent sub zodia indeterminabilitatii, a unui straniu indicibil, a unei rataciri fara finta, caci se crede imompierdiit.

Este eminamente un existentialist, figura sa fiind fragila, ,,tremuranda" fara incetare. Tremurul este un existential (in sensul lui Heidegger), in care converg alti existentiali: durerea, spaima, spleenul, delind, angoasa.

Maladivitatea, ca insemn esential al bacovinianismului, nu se reduce doar la o boala cu sens clinic, patologic: e insasi starea permanentizata a universului, e ratio essendi a acestuia.