Originea literaturii române

Literatura romana este o literature romantica. Precum se ştie, după cucerirea Daciei de Traian in anul 106, limba latina populara a devenit limba oficiala in Dacia si, după o îndelungata întrebuinţare, pana in secolul al Vll-lea, înainte de venirea slavilor, a căpătat o structura proprie, devenind limba romana, straromana.

Pe romanii ce vor deveni romani ii semnalează la nord de Dunăre in secolele al Vll-lea si al VUI-lea "Arta militară" a lui Mauricius si "Miracolele Sfanţului Dumitru". Ei vor fi numiţi valahi cu un cuvânt Germanic care înseamnă vecini, străini fata de o anumita ginta (germanica sau slava), romani.

înainte de apariţia literaturii romane scrise, după intemeierea statelor romaneşti feudale, se presupune a fi existat la noi, ca si la alte popoare, o literature populara orala a cărei vechime este greu de determinat cu precizie, dar care, in mod firesc, va fi luat naştere inca de la începuturile poporului roman. Fara sa mai vorbim de basme, in care se păstrează urme de ritualuri si credinţe străvechi, din perioada romanizării, un cântec romanesc ca "Mioriţa", cunoscut in circa 900 de variante, aduce o mărturie milenara despre una din ocupaţiile de căpetenie ale poporului roman la începuturile sale, pastoritul, după cum oraţia "Plugusorului" evoca agricultura.

Ca urmare a politicii de centralizare a statului feudal, literature religioasa este orientata in a doua jumătate a secolului al XV-lea către istoriografia de curte, după modelul rodosloviilor bizantine. Astfel, apar in limba slavona, la curtea lui Ştefan cel Mare, in Moldova, "Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a inceput Tara Moldovei", de la 1359 pana la 1507, "Povestire pe scurtdespre domnitorii Moldovei", varianta continuata la mănăstirea Putna pana la 1526, in limba germana si ajunsa in biblioteca medicului umanist Hartman Schedel, o alta "Povestire pe scurt despre domnitorii Moldovei", de la 1359 pana la 1504, in limba slavona, de redacţie rusa, si "Descrierea cronicii despre Tara Moldovei si despre domnii ei" de la 1352 pana la 1566, scris in limba polona. Aceste cronici, la baza cărora sta un prototip in limba slavona având in centru domnia lui Ştefan cel Mare, sprijină lupta voievodului creştin impotriva paganitatii, infatisandu-l ca pe un sfanţ purtător de biruinţa pentru credinţa, "pobedonoset", si reclamând solidarizarea tuturor creştinilor impotriva păgânilor.

In Transilvania, alături de slavonism, a existat, ca o cansecinta a înfiinţării unei episcopii si unor mănăstiri catolice, după cucerirea maghiara, o cultura in limba latina, căreia I se datoresc lucrarea despre datinile, moravurile, stările si răutatea turcilor ("Tractatus de ritu, morbius, candicionibus et nequitia Turcorum") semnata Captivus Septemcastrensis, cu date despre incursiunile turceşti in Transilvania si Tara Romaneasca in secolul al XV-lea, si adaosul de la "Chronicon Dubnicense", scris la 1480 de un curtean al voievodului maramureşean Bartolomeu Dragffy, ruda a lui Ştefan cel Mare, ceea ce explica simpatia cronicarului pentru domnitorul moldovean.

Unicul merit al traducerii cărţilor bisericeşti din limba slavona in limba romana ii putem sublinia cu certitudine in stadiul actual al cercetărilor este de natura lingvistica. Limba tarducerilor de cârti bisericeşti făcute din ce in ce cu mai multa grija de oameni instruiţi si câteodată inzestraticu talent a jucat un rol însemnat in procesul de cristalizare a normelor limbii romane literare, a servit adesea ca model de expresie scriitorilor clasici si păstrează pana astăzi pentru cititorul avizat virtuţi stilistice active.

Lui Varlaam I se datorează un Răspuns impotriva "Catihismusului calvinesc" (1645), intaia scriere polemica romaneasca. Creaţie ca si originala trebuie socotita traducerea in versuri a "Psaltirii" publicate la Uniev (Polonia) in 1673 de mitropolitul Moldovei, Dosoftei (1624-1693). Psalmii lui Dosoftei nu au fost cântaţi niciodată in biserica, dar au avut un lung ecouin popor si sunt in limba romana punctual de plecare al unui însemnat sector liric, ilustrat in a doua jumătate a secolului al XlX-lea de Alexandru Macedonski si in prima jumătate a secolului al XX-lea, de Tudor Arghezi. Dosoftei a scris o cronologie in versuri a domnilor Tarii Moldovei si a tradus in versuri din greceşte prologul tragedie "Erofili" de Gheorghios Chortatzes.

Alta creaţie a literaturii religioase din perioada veche sunt "Didahiile" sau "Predicile" mitropolitului Tarii Romaneşti, Antim Ivireanul (1660-1716), rostite in mitropolia din Bucureşti incepand din 1709, opera rămasa in manuscris in timpul vieţii autorului si publicata pentru prima data in 1886 (o ediţie critica a apărut in 1972).

Prezenta unor idei si tendinţe umaniste in opera cronicarilor romani constituie, alături de evocarea epica a evenimentelor si eroilor istoriei, de farmecul limbii si virtuţile stilului narativ arhaic, unul din temeiurile bunei aprecieri de care s-a bucurat si se va bucura întotdeauna literature noastră veche.

Umanismul este un curent filosofic care a luat naştere in secolele XIV-XV in Italia si s-a răspândit apoi in toata Europa, ca ideologie la început a unui cerc restrâns de intelectuali, interesaţi de eliberarea personalităţii umane din arbitrariul puterii feudale si apăsarea spirituala a bisericii, mai apoi ca ideologie specifica pentru aspiraţiile noii clase in curs de afirmare, burghezia.

Aşezând omul in centrul universului, umaniştii luptau, in vederea desăvârşirii personalităţii umane, pentru libera manifestare a forţelor creatoare, pentru scoaterea acestora din cătuşele concepţiei religioase, mistice si ascetice si restituirea bucuriilor lumeşti pe pamant. Idealul omului eliberat prin cultura de prejudecăţi, capabil sa trăiască authentic viata, experimentând toate domeniile de activitate, idealul omului de renaştere universal, om de ştiinţa si in acelaşi timp artist, a devenit idealul umaniştilor, parţial înfăptuit de un Leonardo da Vinci sau Michelangelo.

Umanismul a avut totuşi un rol considerabil in lărgirea orizontului cultural European, îndeosebi in cunoaşterea, editarea si valorificarea moştenirii literare a antichităţii. Eminenţi cunoscători ai limbilor clasice, umaniştii au descoperit, publicat si comentat pentru prima data operele clasicilor greci si latini, luaţi apoi de ei insisi ca model in scrierile lor, redactate mai ales in limba latina. Daca intrebuintarea unei limbi moarte a impiedicatdifuzarea operei umaniştilor in mase, ea a ajutat totuşi circulaţiei scrierilor in mai multe tari, fara intermediul traducerilor, limba latina fiind limba de cultura mondiala a evului mediu.

Limba de cultura a evului mediu romanesc nu a fost nici elina, nici latina, ci limba slavona, limba a bisericii, in care nu s-au tradus cârti laice. Prin urmare ideile umaniste ale cronicarilor romani medievali reprezintă numai adaptarea ideilor umanismului european la nevoile social-politice si culturale locale.

Istoriografia in limba romana s-a născut odată cu ridicarea noii boierimi la sfârşitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al XVII-lea, in urma părăsirii limbii slavone in actele de cancelarie si ca o consecinţa a tendinţelor boierimii de a subordona puterea domneasca si a întemeia statul feudal nobiliar. Un rol însemnat in dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldovene, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor iezuite din Polonia, cunoscut de cronicari, direct, ca elevi. Umanismul târziu afectează concepţia cronicarilor in ceea ce priveşte rolul educativ al istoriei (ei sunt partizani ai teoriei ca istoria o fac eroii), conceptual de glorie (cronicarii cred ca războaiele sunt purtate de monarhi in scopul ilustrării numelui lor). Apariţia ideii romanităţii poporului roman si a latinităţii limbii sale, ca si aceea a originii comune a tuturor romanilor trebuie pusa, de asemenea, pe seama influentei umanismului, a studiului limbii latine si a autorilor clasici. Umanismul a înrâurit nu mai puţin stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire si redactare a cronicii lor. Alte idei, ca de pilda cea despre originea divina a monarhiei, vin din mentalitatea religioasa feudala, dar, lucru demn de subliniat, cronicarii, deşi boieri, se situează adesea pe poziţiile maselor exploatate si, patrioţi, blestema dominaţia turceasca visând scuturarea jugului prin acţiunea unita a popoarelor creştine.

In literature istorica medievala romaneasca s-au afirmat personalităţii de talent indiscutabil, fiecare cu ctilul sau, intaii noştri prozatori, precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino, care au reprezentat: CURENTUL UMANIST.

Primul umanist roman ar fi cronicarul Grigore Ureche (1590-1647). Asupra umanismului lui Grigore Ureche a atras atenţia intaia data Nicolae Iorga in "Istoria literaturii romanesti"(1904). Umanismul lui Ureche a fost aproape infirmat di P.P.Panaitescu in lucrarea sa "Influenta polona in opera si personalitatea cronicarilor Grigore Ureche si Miron Costin"(1925), reafirmat de Pompiliu Constantinescu in "Vremea" (1934), negat de Serban Cioculescu la aceeaşi data si din nou pus sub semnul îndoielii de P.P.Panaitescu in ediţia "Cronicii"(1955).