Implantul cohlear

Auzul este unul din simțurile fundamentale prin care individul interacționează cu mediul înconjurător. Acesta este descris ca fiind abilitatea de a percepe variațile de presiune ale aerului din mediul ambiant cauzate de deplasarea unei unde sonore. Informația primită prin auz, chiar dacă uneori pare nesemnificativă sau nici nu este conștientizată, ne ajută să recunoaștem și să acționăm la prezența unor agenți din mediul înconjurător. De la o vârstă fragedă descoperim și adăugăm importanță mediului prin corelarea imaginilor cu sunetele. Astfel învățăm să ne ferim de pericole, să identificăm apariția unor evenimente importante sau să alertăm pe alții de aceste lucruri. Totodată, limbajul vorbit este dezvoltat prin ascultarea celor din jur și însușirea expresiilor acestora. Vorbind și ascultând putem interacționa cu cei din jurul nostru, ne creăm o identitate, "participăm la viață mai mult" [11]. Se creează, deci, premizele acumulării de informații, a educației, cu impact puternic asupra dezvoltării profesionale și a viitoarei integrări sociale.

Hipoacuzia reprezintă deficitul senzorial cel mai frecvent întâlnit la om: afectează 8 - 10 % din populație și aproximativ 1 din 1000 nou-născuți este surd. Datele OMS (Organizatiei Mondiale a Sanatatii) susțin că în România există aproximativ 1 milion de hipoacuzici.

Hipoacuzia congenitală reprezintă o problemă majoră de sănătate publică, fiind una din cele mai frecvente anomalii congenitale cu o frecvență de 1-3 la mia de nou-născuți, 1 din 300 copii prezintă hipoacuzie neurosenzorială congenitală ușoară, iar 1 din 1000 de copii va prezenta hipoacuzie neurosenzorială gravă înaintea vârstei adulte. Hipoacuzia este un handicap invizibil, copilul hipoacuzic arată normal somatic (cu excepția sindroamelor genetice cu amprentă caracteristică) și, aparent, se dezvolta normal în primul său an de viață. De aceea, în lipsa unui diagnostic precoce al hipoacuziei, aceasta va fi depistată doar la vârsta de 12-24 luni când părinții observă la copil lipsa de dezvoltare a limbajului. În România, vârsta la care se depistează hipoacuzia variază între 3 și 4 ani; la 3 ani este deja prea târziu pentru a asigura o dezvoltare optimă a vorbirii. S-a dovedit prin tehnici de rezonanță magnetică existența fenomenului de „deprivare auditivă” adică diminuarea volumului substanței albe cerebrale prin diminuarea mielinizării căilor auditive, fenomen ce are efecte iremediabile asupra posibilităților de reabilitare auditiv-verbală; se cunoaște că perioada de timp în care pacientul hipoacuzic a fost lipsit de informațiile auditive influențează decisiv performanțele auditiv-verbale ale acestuia și după „remedierea” protetică a deficitului auditiv. Hipoacuzia severă, permanentă, dacă nu este detectată precoce, va influența și va determina repercusiuni grave asupra dezvoltării vorbirii, achiziționării limbajului și dezvoltării cognitive, având un efect negativ asupra calității vieții emoționale și sociale. În afara impactului negativ asupra comunicării interumane, hipoacuzia severă bilaterală afectează și realizarea educațională, sănătatea mintală, respectul de sine și oportunitățile de angajare pe termen lung.

2. Sistemul auditiv uman

La nivel anatomic și fiziologic - Fig. 1.1 - urechea umană este împărțită în trei componente principale: urechea externă, urechea mijlocie și urechea internă, fiecare având un rol în procesul de "prelucrare" a informației primită prin intermediul undei sonore ca în final să fie transmisă către creier sub formă de impulsuri electrice.

Figura 1.1 - Anatomia urechii umane.

Astfel, urechea externă, formată din partea vizibilă a urechii, canalul auditiv și timpan, are rolul de a prelua din exterior și de a conduce unde sonoră către timpan provocând excitarea acestuia sub formă de vibrații similare cu cea a undei sonore. Vibrațiile timpanului sunt apoi propagate și amplificate prin urechea mijlocie către urechea internă de o grupare osoasă compusă din cele mai mici trei oase din organism - ciocanul, scărița și nicovala - dispusă în interiorul unei incinte umplute cu aer. Urechea internă este compusă din labirintul osos, un set de încăperi săpate în osul temporal și labirintul membranos construit în interiorul acestuia.

Sunetul amplificat, primit de la urechea mijlocie este în final preluat de cohlee, o componentă a labirintului membranos. Cohleea sau melcul cohlear - Fig. 1.2 - este un tub spiralat umplut cu un lichid bogat în potasiu denumit endolimfă ce permite propagarea vibraților ce au acum o amplitudine de până la de 22 de ori mai mare decât cea inițială. La baza melcului cohlear se găsește o regiune denumită Organul lui Corti ce conține 15000 - 20000 de celulele senzoriale ciliate responsabile cu "traducerea" vibrațiilor sonore în stimuli electrici. Astfel, se ajunge ca de la o undă mecanică creierul să recepționeze prin intermediul nervului cohlear un semnal electric ce descrie sunetul din ambient [12], [13].