George Enescu

“…La mine n-au existat niciodata

Hotare intre viata si arta mea.”

Enescu

“In lumea muzicii -spunea Enescu- eu sunt cinci intr-unul: compoxitor, dirijor, violonist, pianist si profesor. Cel mai mult pretuiesc darul de a compune muzica si nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare...”

In aceasta marturisire a bucuriei de a crea, se defineste intreg artistul Enescu, care si-a pus o viata de munca si stradanii in slujba muzici pentru a darui si altora bucuriile nespuse ale acestei arte. Compozitor, violinist si dirijor de frunte, mare pianist si pedagog, Enescu a fost poate cel mai cuprinzator inzestrat sic el mai multilateral muzician contemporan. Din multipla sa activitate in care s-a afirmat cu egala stralucire, opera cpmponistica reprezinta latura cea mai esentiala si, desigur, cea mai trainica a complexei sale personalitati artistice. Dar si interpretul a fost mare printre cei mari, fiindca in cantul sau a strabatut intotdeauna sufletul creator al artistului, care a fermecat generatiile de ascultatori, ducandu-le spre taramurile laminate ale artei.

Aceasta poveste incepe acolo, departe

pe plaiurile moldovene si se sfarseste

aici, in inima Parisului.”

Enescu

George Enescu s-a nascut la 19 august 1881 in satul Liveni- Varnav, care poarta astazi numele compozitorului. George Enescu era al optulea copil al parintilor sai, Costache si Maria Enescu, dar ramasese singurul, fiindca dintre ceilalti, doi murisera la o varsta foarte frageda, iar cinci fusesera secerati de o molima in 1878. Supravegheata de privirile calde si ingrijorate ale parintilor, copilaria sa s-a scurs calma, fara accidente, in privelistea rurala a Livenilor si, mai tarziu, a Cracaliei, unde parintii sai se mutasera cand copilul implinise trei ani. La Cracalia, Enescu, copil, asculta adesea pe lautarii chemati la petreceri sau asista la horele duminicale, care aveau loc in curtea casei parintilor sai. Aci, talentul micului copil se manifesta cu putere: pe vioara sa el reprodicea cu exactitate toate melodiile pe care le auzise in ajun. Tatal il duse pe George la profesorul si compozitorul Eduard Caudella, la Iasi; acesta recunoscu talentul si dadu sfatulca, inainte de orice, copilul sa invete notele.

In 1888, micul Enescu este dus din nou la Iasi, unde canta in fata lui Caudella. Acesta il sfatuieste pe Costache Enescu sa-si trimita copilul sa invete muzica la Viena.

Locuind in anii de scoala la profesorul sau, Joseph Hellmesberger-junior, fiul directorului Conservatorului, Enescu a trait in intimitatea celor ce se aflau pe atunci in fruntea vietii musicale. In casa gazdei, micul Enescu asista la sedintele de muzica de camera, unde afla indicatii asupra felului in care Beethoven si Schubert doreau sa li se interpreteze muzica. Astfel, pe langa lectiile de la scoala, el a luat din plin tot ceea ce ii oferea marele oras al muzicii, si, mai ales, invataturile marii traditii muzicale, transmise prin profesorii sai.

Admis la cursurile de pregatire ale Conservatorului, Enescu a invatat cu profesorul Sigismund Bachrich, violist in vestitul „Quartet Rose” si in orchestra Operei. Muncind cu sarguinta, obtine admirabile rezultate. Dupa primul an scoala, revenit in tara, el apare pentru intaia oara in public: la 24 iulie 1889, la Slanic, intr-un concert in folosul saracilor din localitate, Enescu canta doua „Fantezii” de Singelee pe arii din operele „ Fiica regimentului” si „Faust”, iar o cronica de ziar mentioneaza talentul copilului, care „manuieste vioara cu o dibacie admirabila”.

Datorita talentului si muzicii sale staruitoare, Enescu termina in doi ani cei trei ani oblogatorii ai cursurilor pregatitoare de vioara si, la varsta de noua ani, este admis la cursurile superioare, avand ca profesor de vioara pe Joseph Hellmesberger-junior, la care este si gazduit. In acelasi timp studiaza armonia, contrapunctul si compozitia cu profesorul Robert Fuchs.

Dupa trei ani de studii, in 1893, Enescu absolva in mod stralucit cursurile, obtinand nota „excelent” si fiind distins cu medalia „Asociatia prietenilor muzicii”, incununare acordata foarte rar, si numai absolventilor cu totul exceptionali. Dupa terminarea Conservatorului, Enescu a ramas mai departe la Viena, unde a continuat sa invete compozitia cu R. Fuchs, sa frecventeze concertele, spectacolele de opera si totodata sa lucreze inainte la vioara cu Hellmesberger.

In 1894, anul venirii lui Enescu la Paris, marea capitala redevenise, ca in anii romantismului, marele centru muzical al Europei. In acel sfarsit de secol, moment de rascruce in dezvoltarea muzicii, viitorul incepuse sa se contureze in creatia compozitorilor tineri; Paul Ducas se afla inca la inceputul carierei, iar Debussy, desi nu era inca autorul lui „Pelleas”, atrasese atentia cercurilor muzicale cu noutatea melodiilor sale, a pieselor pentru pian si a cvartetului de coarde. Pe ceilalti tineri- Ravel, Roger-Ducasse, Florent Schmitt, Koechlin etc.- Enescu ii intalnea in Conservator.

Daca in Conservator Enescu a avut de infruntat, uneori, rigiditatea unor vechi obiceiuri, el s-a bucurat totusi, acolo, de invatatura unor profesori admirabili, cu vederi largi si generoase, ca Andre Gedalge, Jules Massenet si Gabriel Faure, sau de prietenia rodnica a unor talentati colegi, care mai tarziu s-au impus in muzica franceza: Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin, Raoul Laparra, Roger-Ducasse, Paul Ladmirault etc.

Pentru Enescu, trimis la Paris sa invete vioara, dar compozitor innascut, creator pana in adancul fiintei sale, a fost firesc ca primul sau mare succes sa-l obtina pe planul creatiei, inainte de a-si fi cucerit premiul pentru vioara.

„Poema Romana”, opus 1, a fost executata in prim auditie la Paris, la 6 februarie 1898. Lucrarea a avut un mare succes, iar presa, prin condeiul unor compozitori si critici de seama, mentiona elogios calitatile si noutatea lucrarii, ca si talentul compozitorului, care nu implinise inca saptesprezece ani. La 1 martie 1989, in sala Ateneului, Enescu isi dirijeaza compozitia in cadrul unui concert simfonic al „Filarmonicii”.