Creativitatea - componentă fundamentală a problematicii procesului de învățământ din clasele I-IV

„Învăţătorul exercită o profesie şi nicidecum o meserie. Funcţiile sale sunt cu totul intelectuale, cu totul morale; iar relaţiile- totdeauna sociale.”

GH. ASACHI

Creativitatea este un fenomen general uman. Atât Picasso cât şi Einstein posedau această însuşire. Amândoi foloseau în gândirea lor concepte accesibile şi altora, corelându-le însă în conexiuni noi, devenite apoi un curent artistic, respectând o teorie ştiinţifică. La nici unul dintre ei, creativitatea nu s-a născut din neant; ea se bazează pe cunoaştere şi trăiri, pe curajul de a se avânta în necunoscut, în domeniul noului şi al incertitudinii.

Creativitatea înseamnă îndrăzneală; tot ceea ce este nou este incert şi nonconformist. Pentru a se putea avânta în necunoscut, individul trebuie să dispună de acea libertate interioară, de acel sentiment de siguranţă, provenite din lumea sa înconjurătoare. Lipsa de creativitate se datorează însă unei insuficiente înţelegeri a fenomenelor, lipsei sentimentului de libertate interioară sau lipsei de libertate a condiţiilor externe.

A fi creativ presupune totodată şi posibilitatea comiterii unor greşeli: datorită confruntării lumii trăirilor noastre interne cu problemele lumii exterioare, se pot ivi conflicte sau situaţii contradictorii; încercările de a rezolva aceste conflicte sau situaţii contradictorii, de a armoniza aceste contradicţii, nu reuşesc întotdeauna din prima încercare.

Scopul oricărei educaţii creative este acela de a face posibilă afirmarea şi dezvoltarea potenţialului creativ al fiecărui copil din ciclul primar. Totuşi, în întregul învăţământ mai mult este apreciată gândirea reproductivă şi conformistă şi mi puţin cea creatoare şi originală.

Creativitatea ca proces intelectual rezultă din fuziunea raţionalului (aici incluzând gândirea logică, cât şi volumul de cunoştinţe şi experienţa tehnicilor de lucru) cu fantezia. A. Osborn îşi întemeiază eficienta sa metodă pe ideea că mecanismul nostru de gândire comportă îndeosebi două componente: judecată şi spiritul creativ (imaginaţie), ideea care de altfel exprimă opinia majoritară în literatură. Se pare însă că nu ambele verigi evoluează în acelaşi pas şi nici accesiunea lor nu este liniară şi necondiţionată. La copiii mici procesul creativ este o unitate dinamică ce se caracterizează mai degrabă prin spontaneitate şi intuiţie cât printr-o serie de tehnici logice de rezolvare a problemelor.

Acest caracter al creativităţii infantile ne duce cu gândul la orice metodă de creativitate, care cere ignorarea deliberată a spiritului critic, respectiv a cenzurii conştiente bazate pe cunoaşterea dificultăţilor. Copiii efectuează un brainstorming firesc, spontan, „fac proză fără să ştie”. Animismul (atribuirea de însuşiri omeneşti obiectelor fizice) gândirii infantile, interferenţa firească a umanului cu lumea animală sau cu lumea neînsufleţită îl apropie pe copil, pe de altă parte, pe ideea fundamentală a sinecticii (creaţie în grup), care promovează în găsirea soluţiilor originale identificarea imaginară cu animale sau lucruri.

Privind astfel lucrurile, putem aprecia fără rezerve că încă în prima copilărie găsim un potenţial creativ specific acestei vârste, rezultat dintr-o fantezie necontrolată (necenzurată) care compensează slăbiciunea componentei raţionale.

Intrarea în şcolaritate – începând cu clasa I, creează şi funcţiei imaginative noi solicitări şi condiţii: descrierile, tablourile, schemele utilizate în procesul transmiterii cunoştinţelor solicită participarea activă a proceselor imaginative. Este foarte mult solicitată imaginaţia reproductivă, copilul fiind pus adesea în situaţia de a reconstitui imaginea unei realităţi (evenimente, fapte istorice din trecut, plante, animale, personaje, figuri geometrice dispuse în spaţiu), pe care nu le-a cunoscut niciodată.

Pot fi distinse două stadii ale dezvoltării imaginaţiei în perioada şcolară mică, clasele I- IV:

a) unul parţial, definitoriu pentru primele două clase caracterizat prin aspectul său imperfect, sărac în detalii al imaginilor create. Experienţa de viaţă încă limitată îl face încă pe copil să recurgă la combinaţii de imagini superficiale, spontane, cuprinzând unele elemente fantastice, inadecvate. Imaginile create sunt adesea statice, lipsite de mişcare;

b) către începutul clasei a III-a se conturează un nou stadiu determinat de contactul sistematic cu procesele de învăţare, care introduc o oarecare ordine şi sistematizare în cursul proceselor imaginative. Imaginile capătă mai multă plenitudine, coerenţă, dinamism.