Evaluarea și Deontologia Profesiunii Didactice

Problemele evaluării şcolare şi mai ales implicaţiile subiective, interumane şi psihosociale ale evaluării nu pot şi nu trebuie să fie abordate fără a ne raporta la deontologia profesiunii de educator. Acţiunea subiectivă a profesorului, caracterul ei pozitiv sau negativ are implicaţii, nu numai în planul obiectivităţii şi rigorii evaluării, dar şi pe un plan mai larg, social şi moral. De altfel, deosebirea cea mai importantă între măsurare şi evaluare este că în timp ce măsurarea se poate realiza ca o acţiune neutră, aproape impersonală, care nu afectează „obiectul” măsurat, evaluarea nu poate (şi nici nu trebuie) să evite relaţia cu obiectul/subiectul evaluării, astfel încât orice evaluare, chiar şi cea mai simplă, nu rămâne fără consecinţe asupra subiectului evaluat, asupra elevului. Dimpotrivă, evaluarea poate fi, în funcţie de modul cum se face, stimulativă sau descurajantă, pozitivă sau negativă, bine intenţionată sau rău intenţionată, corectă sau incorectă (în sens moral).

Pe de altă parte, evaluarea este un proces care, pe lângă faptul că implică subiecţi concreţi şi are efecte în mintea şi conştiinţa elevilor, ea implică aproape în toate cazurile şi judecăţi de valoare, raportere la valori morale şi la însuşiri de caracter. O notă şcolară sau un calificativ exprimă, de cele mai multe ori, nu numai performanţe şi capacităţi „pure” de tipul inteligenţă, memorie imaginaţie, cunoştinţe, deprinderi etc., ci şi calităţi de ordin moral, însuşiri de voinţă şi caracter cum sunt hărnicia sau lenea, seriozitatea sau neseriozitatea, disciplina sau indisciplina, buna voinţă sau reaua voinţă, corectitudinea şi incorectitudinea etc. Un elev de nota 9 sau 10 este implicit considerat nu numai ca inteligent, creativ, competent, dar şi ca harnic, conştiincios, serios, ambiţios ş.a.m.d. Tot astfel, un elec de nota 5 este considerat nu numai ca „slab” sub raport intelectual, dar deseori şi ca leneş, neconştiincios, lipsit de voinţă etc.

Sigur însă că evaluarea şcolară are implicaţii social-morale mult mai largi decît cele ce privesc direct elevii. Ea vizează părinţii, comunitatea socială, relaţiile dintre profesori. Evaluarea poate fi corectă sau necorectă nu numai sub raportul adevărului sau corectitudinii logice, dar şi sub aspect etic. Subiectivismul profesorului este rareori lipsit de cauzalitate socio-morală, el producându-se de regulă pe fondul „filosofiei morale” a profesorului, al relaţiilor cu semnificaţie morală pe care le promovează cu elevii, cu părinţii, cu ceilalţi profesori, iar toate acestea se reflectă în actul elvaluării, în criteriile folosite, în „ecuaţia personală a profesorului”. Sunt deci suficiente argumente pentru ca evaluarea şcolară să fie analizată şi din perspectiva deontologiei profesiunii de educator.

Ce este deontologia evaluării?

Termenul de deontologie a avut iniţial semnificaţia de ştiinţă sau logică a moralei , termenul – introdus de J.Bertham în lucrarea „Deontologia sau ştiinţa moralei”(1834)- marcând distincţia dintre ontologie, care se ocupă cu ceea ce este şi deontologie, care se ocupă cu ceea ce trebuie să fie, cu ceea ce trebuie „respectat”. Evoluţia ulterioară a deontologiei s-a produs îndeosebi în zona exercitării profesiunilor şi activităţilor umane pe măsură ce acestea dispuneau de mijloace şi instrumente tot mai perfecţionate, care dădeau indivizilor şi grupurilor posibilităţi de acţiune atât de mari încât problema a ceea ce trebuie şi a ceea ce nu trebuie făcut, a ceea ce este permis şi a ceea ce nu este permis nu mai putea fi rezolvată fără trecerea conduitei şi conştiinţei oamenilor prin filtrul comandamentelor morale.

Deontologia pedagogică şi, în particular, deontologia actului de evaluare se înscriu, în liniile lor generale, normelor deontologice fundamentale care jalonează exerciţiul profesiunilor ce vizează direct subiectul uman. Particularitatea distinctivă a deontologiei pedagogice - de unde şi importanţa ei foarte mare – rezultă din faptul că subiecţii asupra cărora se exercită profesia didactică sunt personalităţi în formare, care parcurg dinamica compelexă şi contradictorie – din care nu lipsesc dezechilibrele, etapele fragile – a dezvoltării psihologice şi sociale, aşa încât „erorile profesionale” au efecte profunde şi de lungă durată, de cele mai multe ori imprevizibile.