O istorie a temei pentru acasă - O privire din trecut spre prezent

Teodora Hubenco (2004, p.31), în revista Didactica Pro, menționează faptul că tema de acasă a reprezentat întotdeauna o activitate cu multiple și majore semnificații [ ] Pe baza acestei afirmații, îndrept atenția asupra aspectului de natură temporală- întotdeauna- precum și asupra interogației evidente ce se ivește: Unde- în timp- își are originile tema pentru acasă?

Așa cum bine știm, practicile educaționale din contemporaneitate au fost fundamentate încă din cele mai vechi timpuri. Dovadă ne stau numeroasele izvoare istorice care au fost descoperite de-a lungul timpului. Cu toate acestea însă, urmărirea întregii evoluții a educației este o sarcină complexă și, deși unele părți ar părea interesante, pentru scopul propus nu vor fi relevante.

Unul dintre savanții cei mai celebri în întraga lume care au cercetat antichitatea este H. I. Marrou (1997). Acesta a „sintetizat” toate achizițiile pe care cultura modernă le-a preluat și le practică, mai mult sau mai puțin, din civilizația lor. Cercetarea sa se întinde pe durata a cincisprezece secole, respectiv între anii 1000 a. Chr. și 500 p. Chr. Conform acestuia, istoria educației antice reflectă trecerea progresivă de la o cultură de nobili războinici la o cultură de scribi. Marrou analizează izvoarele istorice referitoare la culturile de scribi din Grecia, și apar, pentru prima dată, referiri la teme ale elevilor: S-au descoperit, pe papiri sau tăblițe, modele ale profesorului și teme ale elevilor. (Marrou, 1997, p.18) Cu toate acestea, însă, contextualizat pentru această perioadă, termenul „teme” nu reflectă sarcini efectuate acasă de către elev, ci acestea se realizau sub atenta supraveghere a profesorului, în sala de clasă.

În ceea ce privește educația clasică, savantul francez îl „învinovățește” pe Homer pentru începutul și evoluția neîntreruptă a acesteia, prin celebra-i epopee „Iliada și Odiseea”, datată- în linii mari- între anii 850- 750. (Marrou, 1997, p.26) Deși Chiron- imaginea tipică a unui educator homeric- l-a educat atât pe Ahile, cât și pe alți numeroși eroi, „Episodul lui Phoinix” prezintă un alt profesor al lui Ahile, pe care acesta îl numește „bunul său bătrân”. Pe baza afirmației - Eu te-am făcut ceea ce ești!- , declară cu mândrie bătrânul preceptor, căci rolul său nu se limitase la a-i supraveghea începutul copiăriei; lui îi este încredințat Ahile și la plecarea în războiul din Troia, pentru a veni în ajutorul inexperienței acestuia. (ibidem, p.32), putem asocia acest rol al educatorului homeric cu ceea ce G. Mialaret, în „Les sciences de l’education” (1993, pp. 10-15) denumește „extinderi ale educației”: educația devine efectiv permanentă, prelungindu-se pe tot parcursul vieții, „sub forme și obiective diferite”, dar incontestabil pedagogice. Așadar, referindu-mă la însuși subiectul propus, tema pentru acasă reprezintă un mijloc de realizare a acestui fenomen de extindere prin faptul că profesorul este responsabil de întreaga evoluție a elevului, nu doar în contextul școlar, ci și în cel extrașcolar. În cazul temelor pentru acasă, profesorul este cel care dirijează și, deci, controlează, întraga activitate, aspect- iată- fundamentat încă din Grecia homerică.

Într-o altă ordine de idei, în ceea ce privește studiul autorilor și, implicit, studiul operelor lor, partea preponderentă era reprezentată de explicarea textelor. Astfel , prima sarcină a elevului era aceea de a-și face - pregătirea- . (Marrou, 1997, p.265) Acesta trebuia să memoreze „mot à mot” din Homer, de exemplu, apoi să încerce să precizeze construcția, valoarea cazurilor (ibidem, p.265), precum și alte demersuri care facilitau această „pregătire”. În tot acest proces, elevul se putea servi de lexicuri alfabetice (ibidem, p.265), fapt care ne comunică nouă, contemporanilor, că sarcina dată acestuia se soluționa într-o manieră autonomă.

Programul școlar ocupa întreaga zi din viața unui copil. Punctul care rămâne obscur este acela de a ști cum erau repartizate orele de lucru la aceste două materii. (ibidem, p.237) Astfel, autorul propune un orar zilnic în care, de la ivirea zorilor și până la masa de prânz, copilul urmează cursurile stabilite. Lecțiile următoare continuă după-amiaza. În acest fel, observăm faptul că elevul nu avea repere temporale alocate pentru „tema pentru acasă”. Același subiect, abordat de E. B. Castle, ne dezvăluie și o fisiune între weekend-urile libere pe care le avem în contemporaneitate și realitatea acelei vremi: exceptând zilele libere destul de dese în scopul festivalurilor civice și religioase. (Castle, 1961, p.65)