Profesorul între Autoritate și Putere - Emil Stan

Iosef Bochenschi afirma că:,,trăim în epoca autorităţii,,.Iar Erich Geissler vorbeşte despre un ,,câmp educativ şcolar,,.

Câmpul educativ şcolar românesc:

înainte de 1989:

- se poate vorbi despre existenţa unei realităţi cu parametri care nu pot fi puşi în discuţie

- elevul nu putea ataca aceşti parametri,dacă încerca ,atunci era considerat atac asupra autorităţii profesorului.

- ordinea ,disciplina modelate de profesor erau parametrii definitorii.

- revolta elevului faţă de profesor era de fapt revolta faţă de un întreg câmpul educativ.

- totul era controlat de forţe nevăzute,cărora şi profesorul li se supunea.

- profesorul -pol unic de autoritate,iar pasivitatea elevilorera egal cu anularea universului şcolar.

- autoritatea profesorului se întemeia pe câteva elemente:statut,experienţă,volum mai mare de cunoştinţe.

după 1989:

- fluidizarea graniţelor câmpului educativ şcolar

- există mai mulţi centri de puterepe lângă profesori:elevii,părinţii,mass-media.

- problema profesorilor:-a obţine motivaţia ,a trezi interesul elevului pentru obiectul de studiu pe care-l predă.

- Argumentele profesorului cad pradă unei triple inadecvări:

1. relaţia dintre interesele ,aşteptările elevului şi unele obiecte de studiu.

2. capacitatea unor obiecte de studiu de a face pătrunderea în unele zone ale câmpului social mai tentant.

3. profesorii recurg la procedee mai facile şi doar aparent mai eficiente.

Deci câmpul educativ şcolar are o configuraţie complexă.

DESPRE AUTORITATE

Bachenski susţine că autoritatea este “o relaţie cu trei termeni care se instituie între purtător,un subiect şi un domeniu” în care purtătorul=”cel care deţine autoritatea”, subiectul=”omul pentru care purtătorul are autoritatea menţionată”,domeniul=”aria de probleme în interiorul căreia purtătorul deţine autoritatea în raport cu subiectul”.

Relaţia de autoritate se instituie numai “atunci când se recunoaşte în principiu drept adevărat tot ce-i este comunicat de către purtător sub forma aserţiunii şi face parte din domeniul D.”.

Dar profesorul este expert într-un domeniu- De aici derivă problema manipulării.

Pentru desfăşurarea optimă a procesului instructiv educativ,profesorul trebuie să rezolve câteva probleme:

1. transmiterea cunoştinţelor de specialitate necesită competenţe pedagogice de a prelucra cunonoştinţe pentru a fi accesibile elevilor.

2. crearea motivaţiei pentru obiectul de studiu.

3. crearea şi menţinerea unei ordini iniţiale.

4. dificultăţi legate de notare şi urmările secundare.

Geissler este de părerea că “profesorul trebuie să sintetizeze în comportamentul, persoana sa exigenţele ,mai mare grad de referinţă:statul,părinţii,aşteptările agenţilor economici care cer forţă de muncă,elevii. Profesorul trebuie să fie simultan:profesor de specialitate,educator,coleg,partener.”

Contestarea/ignorarea autorităţii profesorului,este determinată de competenţa profesorului în domeniu, ambiguitatea relaţiei profesorului cu domeniul de competenţă sau extinderea ilicită a acesuia.

Ignorarea vizează domeniul care poate fi lipsit de interes sau de atractivitatea pentru elev.

De aici apar:

- 2observaţii:necesitatea unei diversificări a ofertei învăţământului şi rolul formativ al şcolii în raport cu personalitatea elevului.

- 2 imperative pentru profesor:crearea motivaţiei la elevi şi autoritatea se instituie cu fiecare oră de clasă,nu se primeşte.

Bochenski lansează întrebarea dacă”se poate întâmpla ca un om să fie purtătorul autorităţii pentru un altul şi acesta în acelaşi timp purtătorul autorităţii pentru el,adică îşi pot fi reciproc autorităţi?”Şi răspunsul este:da-în domenii diferite.

Dar o autoritate umană absolută nu există.

John Dewey în lucrarea”Democraţie şi educaţie”afirmă:”Tendinţa de a considera imaturitatea doar ca o lipsă ,iar creşterea drept ceva care umple golul dintre imatur şi matur,se datorează analizării comparative a copilăriei,în locul analizei ei intrisece.Trăim imaturitatea în mod foarte simplu,ca şi cum ar fi o lipsă ,din cauză că o măsurăm luând vârsta adultă drept unitatea de măsură.” ”Considerată sub aspect absolut şi nu comparativ ,imaturitatea înseamnă o forţă sau o capacitate pozitivă-puterea de creştere.”

Marcel Prostic spune că în anumite domenii,elevul poate chiar să depăşească competenţele profesorului.Pentru a fi autentică autoritatea trebuie să deschidă,nu să închidă posibilităţile subiectului.Numai aşa elevul “va trăi” o experienţă semnificativă în şcoală:experienţa relaţiei cu o autoritate.

SURSA AUTORITĂŢII

Autoritatea epistemică, a ştiutorului,a aceluia care este competent într-un domeniu.

“Acceptarea unei autorităţi epistemice fără vreo motivare trebuie repudiată din motive morale.”

Purtătorul are 2 trăsături care trebuie recunoscute:mai mare competenţă decât a mea şi sinceritate

Autoritatea deontică este cea a superiorului, a aceluia care prin poziţie poate da obiective care trebuie ascultate.(Această formă de autoritate trebuie estompată pe cât se poate în şcoală).Presupune existenţa unui obiectiv practic şi a unei convingeri.

De dorit este ca purtătorul autorităţii epistamice să fie identic cu purtătorul autorităţii deontice.

Olivier Reboul:”Educaţia nu poate fi concepută în afară cursului la autoritate aceea a adultului asupra copilului, a savantului asupra ignorantului, a celui care