Afectivitatea

Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc anumite relaţii, unele de susţinere, satisfacere, altele sub formă de confruntări, de ciocniri. Rezultatele, efectele acestor relaţii sunt procesele afective.

P.P.Neveanu apreciază că afectivitatea este fenomenul de rezonanţă a lumii în subiect. Nu obiectul în sine este important ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai în această relaţie obiectul dobândeşte semnificaţie, în funcţie de durata şi gradul satisfacerii trebuinţelor. De aceea unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate la persoane diferite. Mai mult chiar, la una şi aceeaşi persoană, acelasi obiect produce stări diferite în momente diferite.

Procesele afective, deşi sunt diferite de cele cognitive, sunt într-o strânsă interacţiune cu ele. Atunci când conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre procesele afective (emoţii, sentimente, pasiuni) este solidar cu conflictul cognitiv, respectiv cu ciocnirea ideilor, concepţiilor, a modalitaţilor de rezolvare, randamentul activităţii intelectuale este mai mare şi invers.

Interacţiuni există şi între afectivitate şi motivaţie. Procesele afective ar putea fi considerate ca reprezentând motive active aflate în plină desfăşurare, în timp ce motivele sunt de fapt procese afective condensate, cristalizate.

Afectivitatea este prezentă începând cu prestaţiile inconştientului şi terminând cu realizările conştiinţei. De aceea este considerată ca fiind componenta bazală, infrastructurală a psihicului, nota sa definitorie prin care omul se diferenţiază de inteligenţa artificială.

SUGARUL (PRIMUL AN DE VIAŢĂ)

Conduitele afective exprimă atitudinea pozitivă sau negativă pe care o are individul faţă de obiectele şi fenomenele cu care relaţionează. Există procese afective pozitive precum bucuria, entuziasmul, şi negative precum tristeţea.

Imediat după naştere răspunsurile afective ale sugarului sunt în totalitate negative şi sunt provocate de manifestările acute ale trebuinţelor de hrană, căldură, somn, etc.

Pe măsură ce se dezvoltă percepţiile, mişcările şi apoi inteligenţa practică, copilul se adaptează mai bine şi mai ales intră în relaţie cu oamenii din jurul lui aşa că locul proceselor afective primare este luat de emoţiile din ce în ce mai variate şi creşte ponderea celor pozitive. Zâmbetul apărut mai devreme ca rezultat al imitaţiei adultului, începe să exprime trăirea proprie a copilului şi devine râs cu un zâmbet special dincolo de 5 luni. Râsul apare la vederea hranei, când i se face baie, când este luat în braţe, când se joacă cu adultul, etc. Apar, de asemenea, supărarea, tristeţea, frica, furia, gelozia, etc.

Simpatia se manifestă tot pe la 5 luni, prin surâs, agitaţie motorie, figură destinsă, strigăte, etc. Apropierea mamei declanşează o bucurie mare, iar atunci când ceva îi reuşeşte, manifestă ceea ce cercetătorii au numit „reacţia de triumf” (P. Janet).

Se dezvoltă progresiv comportamentele emoţional-expresive manifestându-se mai întâi comportamentele înnăscute şi adăugându-se altele învăţate prin imitaţie (de exemplu, bate din palme când se bucură, aşa cum l-a învăţat adultul). Acest comportament emoţional-expresiv comunică de fapt celorlalţi stările copilului. De aceea, chiar plânsul copilului este diferit dacă sugarului îi este foarte somn, este obosit sau îl doare ceva, iar mama reuşeşte să diferenţieze sunetele respective.

În acest prim an al vieţii se dezvoltă ataşamentul faţă de mama care este o relaţie afectivă specială, faţă de persoana care-l îngrijeşte şi, mai ales, îl iubeşte. Acesta atinge un fel de vârf pe la 8 luni când copilul suferă cel mai tare dacă mama pleacă.

Ataşamentul este o condiţie foarte importantă a dezvoltării psihice generale a copilului. Copiii instituţionalizaţi, care nu pot să se ataşeze de o anumită persoană adultă pot avea probleme de dezvoltare în anii copilăriei.