Anxietate și angoasă

De regulă, anxietatea şi angoasa sunt aspecte care se discută în acelaşi cadru tematic, fără a se face diferenţă între ele. Acest fapt creează adesea ambiguităţi sau chiar confuzii.

Este greu să se realizeze o distincţie între angoasă şi anxietate. Engleza nu cunoaşte decât termenul de anxiety, iar germana pe cel de Angst. În franceză, în mod clasic, în angoasă sunt incluse cele mai grave forme de anxietate. Iată de ce sunt descrise o angoasă psihotică, o angoasă de fragmentare, o angoasă de castrare, o angoasă a morţii, o angoasă a distrugerii etc. în timp ce anxietatea este resimţită cel mai adesea la un nivel în primul rând psihic.

Anxietatea (anxietas=nelinişte) reprezintă starea de contractură penibilă ideo-afectivă, cu trăirea în plan moral (fără a fi în mod obligatoriu patologică) a sentimentului de nesiguranţă, de teamă neprecizată sau raportată la prezumţia imaginară a unui pericol iminent sau a unui insucces.

Potrivit Marelui Dicţionar al Psihologiei Larrouse, anxietatea este definită ca fiind starea emoţională de tensiune nervoasă, de frică, puternică, slab diferenţiată şi adesea cronică, respectiv predispoziţia unei persoane la stările anxioase.

Diferenţa dintre frică şi anxietate este o problemă de gradaţie şi mai ales de cogniţie. Numim frică mai degrabă o stare al cărei obiect este bine cunoscut subiectului, adică o stare ce are un conţinut emoţional şi reprezentativ al obiectului său.

În contrast cu aceste situaţii, cuvântul anxietate este adesea rezervat cazurilor în care obiectul este slab diferenţiat din punct de vedere cognitiv. Dar el poate fi aplicat şi unor temeri intense sau acelora care sunt repetitive, cronice şi, în final, patologice.

Trebuie realizată distincţia între noţiunile de „anxietate-stare” şi „anxietate-trăsătură”. Noţiunea de stare emoţională, aşa cum indică şi numele său, corespunde unei stări trecătoare, care poate surveni la orice individ. Dimpotrivă, anxietatea-trăsătură este o caracteristică individuală, aparent înnăscută, care se manifestă, la rândul ei, în două feluri: predispoziţia de a resimţi stări de frică în prezenţa unor stimuli care, pentru alţi indivizi, sunt mult mai puţin anxiogeni, ba chiar deloc anxiogeni; predispoziţia de a dezvolta temeri condiţionale în privinţa unor stimuli care nu sunt, prin ei înşişi, anxiogeni. Se ştie că un nivel ridicat de anxietate-trăsătură are un caracter patologic.

Anxietatea este reprezentată de o stare de nelinişte în care predomină teama faţă de o situaţie care, deşi în general nu este determinată, ar putea să se dovedească dezagreabilă, ba chiar periculoasă.

Pentru P. Pichot (1987), „anxietatea (angoasa) este o stare emoţională formată, pe plan fenomenologic, din trei elemente fundamentale: perceperea unui pericol iminent, o atitudine de aşteptare în faţa acestui pericol şi un sentiment de dezorganizare legat de conştiinţa unei neputinţe totale în faţa acestui pericol.”

În afara acestei aşteptări neliniştite care anticipează posibilitatea de survenire a unor evenimente nefericite, anxietatea poate fi însoţită de tensiune musculară, inhibiţie motrice şi, mai ales, de manifestări neurovegetative. Printre acestea, cele mai curente sunt: palpitaţii sau tahicardie, în care pulsul şi respiraţia se accelerează, deşi subiectul se află în repaus; senzaţii de vertij sau de zăpăceală; bufeuri de căldură sau de frig sau o transpiraţie excesivă, accese de înroşire şi pălire, o uscăciune a gurii; greţuri; un nod în gât sau o uşoară durere în capul piepului; diaree sau nevoie frecventă de a urina.

A. Porot defineşte anxietatea în raport cu următoarele trei condiţii esenţiale:

a) sentimentul iminenţei unui pericol, nedeterminat, însoţit de elaborarea fantasmatică a unor imagini tragice, catastrofice pentru individ;

b) o atitudine de aşteptare în faţa unui pericol, o adevărată stare de alertă care invadează persoana în totalitatea ei, sistându-i orice fel de activitate;

c) impresia incapacităţii persoanei de a putea acţiona în faţa pericolului, combinată cu sentimentul propriei sale dezorganizări şi aneantizări.

Numeroase reacţii anxioase ocazionate de anumiţi factori de stres (de exemplu, prezenţa unui pericol iminent şi real, o situaţie de examen, un doliu sau boala cuiva apropiat) rămân normale. Ele ar putea avea chiar un rol protector, inhibând o acţiune intempestivă a subiectului. Ca şi reacţiile de frică, ele se disipează, în mod previzibil, atunci când factorul de stres sau pericolul perceput a dispărut. Dar anxietatea este, în general, definită ca manifestându-se fără motiv valabil şi constituie un mare handicap ale cărui natură şi intensitate clinicienii încearcă să le evalueze.