Devianță Școlară

Între noţiunea de comportament deviant şi cea de devianţă şcolară există o relaţie de tipul gen – specie, o incursiune în problematica devianţei se dovedeşte, pentru demersul nostru un pas absolut necesar şi în acelaşi timp profitabil.

În 1938, sociologii americani T. Sellin si R.K. Merton preocupaţi de definirea obiectului de studiu al sociocriminogenezei au formulat pentru prima dată următoarele definiţii ale comportamentului deviant:

- T. Sellin a definit devianţa ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduita sau a ordinii instituţionale.

- R.K. Merton a desemnat prin comportament deviant, o reacţie normală a oamenilor normali plasaţi în condiţii anormale.

Abordările psihologice şi medicale interpretează devianţa şcolară ca pe un fenomen ce ţine de patologic; violenţa în şcoală, indisciplina, chiulul sau actele de vandalism indică din aceasta perspectiva un substrat psihopatologic deoarece, indiferent de cauza specifică aceste forme de comportament diferă fundamental de cele adoptate de majoritatea populaţiei şcolare.

În opoziţie cu aceasta perspectivă, abordarea sociologică susţine că devianţa şcolară este un fenomen normal; conduitele ce încălca normele şcolare sunt inacceptabile, dar sunt forme normale de comportament în sensul că reprezintă încercări ale elevilor de a rezista – înfrunta circumstanţele şcolare.

Astfel numeroase studii care au urmărit să realizeze portretul psihologic al deviantului şcolar au ajuns la concluzia că doar un mic procent din populaţia şcolară (2 – 3 %) au probleme de natura psihotologică. ,,In 99 % din cazuri, copilul cu probleme nu este un copil anormal”. Se recunoaşte acum în lumea psihologiei faptul că problemele de comportament constituie o componentă absolut normală a procesului de creştere.

În gestul de etichetare ca fenomen anormal a devianţei şcolare se pot distinge două componente: efortul de distanţare al grupului faţă de devianţi cărora li se pune eticheta de anormali şi încercarea de autoprotejare a stimei de sine. Eşecul tratării deviaţilor şcolari poate induce educatorului un sentiment de ineficienta/inferioritate. S-a demonstrat experimental că subiecţii cărora li se induce un sentiment de inferioritate manifestă o puternică tendinţă de a-i aprecia critic pe ceilalţi ca un efect complexator de creştere a stimei de sine.

Devianţa şcolară este un fenomen viu, complex, divers cu o istorie îndelungată care nu a putut fi eradicată şi nu va dispărea decât odată cu şcoala ca formă de educaţie de masă instituţionalizată.

La întrebarea: ,,De ce copii încalcă normele şi valorile şcolare ?” s-au formulat răspunsuri diferite. Abordarea pozitivistă susţine că motivul conduitelor deviante este dat de tulburările de personalitate care îi fac pe copii devianţi, necooperativi cu autorităţile, sau de instabilitatea emoţională.

O cu totul altă orientare localizează cauzele devianţei şcolare în experienţa şcolară a elevilor; de exemplu s-a sugerat că elevii devianţi resping şcoala deoarece se simt, respinşi de ea; devianţa şcolară e înţeleasă ca un mod de a depăşi sentimentale de umilinţă determinate de eşecul şcolar, ca un mod de a reacţiona împotriva profesorilor, apreciaţi ca indiferenţi şi ineficienţi. Profesorii înşişi pot fi responsabili de actele de devianţă; etichetând elevii ca turbulenţi şi tratându-i mereu cu suspiciune, îi pot determina pe aceştia să se conformeze respectivelor expectanţe.

Aceptarea necondiţionată a copilului de către mamă/părinţi părea a fi aspectul cheie în dezvoltarea unei personalităţi echilibrate şi puternice la copil, deoarece ea induce şi mediază acceptarea şi stima de sine a copilului. Acceptarea totală de sine include toate părţile componente şi caracteristicile individului, atât cele care sunt apreciate, dezirabile cât şi cele care nu sunt apreciate de anturajul familiar. Cazuistica acumulata până în prezent indică faptul că şi majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite de devianţă şcolară au primit din partea părinţilor doar o acceptare condiţionată în care adulţii au exprimat clar respingerea unor aspecte ale personalităţii lor. Aceste aspecte ale personalităţii care nu au fost acceptate pot fi mai târziu negate de copil, proiectate de copil asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptate.

În schimb, o mamă care realizează acceptarea necondiţionată a copilului ei va fi mai capabilă să-l înveţe să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative ale propriei personalităţi.