Dezvoltarea imaginii de sine la copil și adolescent

Concepte și definiții ale sinelui

Vîgotski (1985) spune: “ Ne cunoaștem pentru că suntem conștienți de ceilalți și de noi înșine și această conștiință derivă din cea pe care ceilalți o au despre noi ”. Sine rămâne un termen confuz.

Sinele este subiect al actului conștientizării. El conține principiul, pulsiunea plăcerii, libidoul, și se află în straturile subconștiente ale psihismului. Conține însă și pulsiunea agresivității. Superego-ul, este regula impusă de social, care va fi internalizată pe tărâmul eului. Sistemul sinelui are ca scop realizarea plăcerii și evitarea durerii, precum și menținerea sentimentului valorii personale, trecând prin procesele de organizare a datelor și experiențelor.

Sinele reprezintă un set de reguli personale ce ghidează acțiunile noastre sociale și personale și ne asigură continuitatea în timp, în ciuda transformărilor pe care le suferim și care sunt inerte.

Sinele trăit sau imaginea de sine este sentimentul că suntem unități distincte, individualizate, diferite de ceilalți și identificabile, ceea ce știm despre capacitățile și limitele noastre. Imaginea de sine se construiește la confluența dintre ceea ce cred ceilalți despre noi, ceea ce credem despre ceilalți și ceea ce credem despre noi înșine. În mare măsură, sinele este internalizarea imaginii celorlalți despre noi. De aici apare marele risc pe care-l incubă relațiile precoce cu cel care îngrijește copilul (mama) fără a-i transmite o imagine valoroasă, respectabilă, ce merită toată atenția.

Astfel, conceptul de sine este alcătuit din ansamblul ideilor, al sentimentelor, și atitudinilor pe care le cultivi față de propria persoană, prin care te oglindești; este conștiința pe care o ai despre tine ca persoană, ca entitate distinct, capabilă de reflecție și de acțiune.

Procese și etape în dezvoltarea sinelui

Din punct de vedere cronologic, începuturile conștiinței de sine reprezintă un teren al opiniilor variate ale diferiților autori, oscilând între vârstele de 6-30 de luni și 3 ani.

Prima etapă a construirii sinelui, aceea în care copilul înțelege că este o entitate distinctă de ceilalți, despinde de calitatea interacțiunilor cu cel care îl îngrijește (mama). Se consideră că momentul recunoașterii în oglindă este, în acest sens, esențial în construirea sinelui (Tourrette, Guidetti, 2002).

Puțini copii cu vârsta între 9 și 12 luni se recunosc, deși încă vag, în fotografii, în timp ce recunoașterea este mai frecventă spre 15 luni. Tot acum, copilul realizeaază diferența de coafură dintre fete și băieți și acesta este un element distinctiv care intră în joc atunci când se recunoaște în oglindă și în poze.

Între 6 și 8 ani, copilul începe să distingă între corp și spirit și deci, să înțeleagă natura subiectivă a sinelui. Acum începe să înțeleagă că fiecare este diferit nu doar pentru că are o aparență diferită, ci pentru că are sentimente și idei diferite. Poate atribui o importanță diferită diverselor componente fizice și psihice ale sinelui. Acum devine evidentă stima de sine. Copilul se mândrește cu anumite calități care-i aduc success și recunoaștere din partea celorlalți. Sentimentul calități pe care le deține, al capacităților și competențelor determină stima sau respectul de sine.

Construirea stimei de sine depinde de practicile parentale, de modul în care părinții își văd și își îngrijesc copii. Copiii cu o bună stimă de sine, încrezători în capacitățile lor au, de regulă, părinți cu o bună stimă de sine, toleranți, care definesc clar și ferm limitele. Între aceste limite, copiii au posibilitatea de a fi creatori și independenți, având, totodată, sentimentul că sunt protejați. Acești părinți satisfac nevoile copilului pentru o dezvoltare sănătoasă, respectă opiniile acestuia și le iau în considerare la adoptarea deciziilor care privesc familia.

Cercetările arată că o bună stimă de sine previne eșecul școlar, anumite dificultăți de învățare, delicvența, abuzul de droguri, substanțe și suicid. Respectul de sine se dezvoltă în relație cu aprecierile celorlalți. De aceea el poate fi pozitiv sau negativ, după cum ceilalți au aprecieri favorabile sau nu față de copil.

În crearea sistemului sinelui, calitatea schimburilor copil-îngrijitor (mama) este esențială. „Copilul cuminte” sau „rău” constituie produsul îngrijirorului care a fost o mamă bună sau mai puțin bună.

În socializarea timpurie, se deprinde și rolul de gen, pilon al identității de sine. La 5 ani deja rolul sexual este clar pentru copil. Acest rol este redefinit în clasele primare, iar în adolescență se dezvoltă ca parte a sinelui cu o identitate unică. Pe la 20 ani, tânărul își lărgește gama rolurilor sociale, ocupaționale pe care le joacă. Toate aceste roluri sunt părți ale sistemului sinelui, fiind ghidate de sine.