Eficiența personală la bolnavii de diabet

1. Fundamente teoretice ale conceptelor discutate

Termenul self-efficacy este un concept care a fost tradus în forme variate în literatura de specialitate, cele mai răspândite variante fiind conceptul de "auto-eficiență" sau "eficiență personală percepută". Bandura este autorul care a definit pentru prima dată auto-eficiența ca fiind credința unui individ că poate desfășura un anume comportament într-o situație specifică (1997), respectiv "aprecierile oamenilor asupra capacităților lor de a se organiza și executa acțiuni cu scopul de a atinge anumite performanțe sau realizări" (Bandura, 1986, cit in Anthony & Artino, 2012).

Este necesară realizarea unei distincții între auto-eficiență și alți factori care de asemenea vizează expectanța, precum conceptul de sine și auto-percepția competenței, care reprezintă moduri de auto-percepție mai globale.

Este important de menționat faptul că abilitatea actuală a individului în domeniul de activitate specificat nu este necesar să fie adecvată la credința acelui individ că este capabil de a întreprinde comportamentul vizat. O serie de studii, printre care și cel realizat de către Pajares (1996, cit in Anthony & Artino, 2012) arată că indivizii au tendința de a-și supraestima capacitățile academice. Această abordare poate fi benefică, întrucât indivizii își vor spori efortul și persistența motivațională atunci când se confruntă cu situații mai dificile.

Autorul acestei teorii socio-cognitive, Albert Bandura (1997) evidențiază importanța auto-eficienței prin prisma faptului că "oamenii contribuie cauzal la propria lor funcționare psihosocială prin intermediul mecanismelor influențelor personale". Bandura afirmă că dintre acestea, nici una nu este la fel de puternică precum eficiența personală, întrucât această credință este forța care ghidează și orientează acțiunile oamenilor (Anthony & Artino, 2012).

Potrivit aceluiași autor, indivizii necesită mai mult decât simple capacități și cunoștințe de a desfășura cu succes o anumită sarcină. Aceasta nu se poate realiza în absența credinței lor în puterea de a desfășura comportamentele solicitate, indiferent de cât de dificilă sau provocatoare este situația (Bandura, 1977). Așadar, există o "cauzalitate reciprocă" între abilitățile de a realiza acțiunile și eficacitatea percepută a oamenilor, că sunt capabili să le realizeze. Cele două elemente sunt interdependente și se dezvoltă simultan, odată cu maturizarea indivizilor (Bandura, 1986).

Referitor la sursele din care se poate învața auto-eficiența, Jamieson et al. (2014) menționează cele patru surse de învățare, așa cum au fost ele descrise inițial de către Bandura (1977):

- situațiile de performanță;

- experiențele vicariante;

- persuasiunea verbală;

- feedbackul fiziologic și emoțional.

Situațiile de performanță sunt cele considerate a avea cel mai mare impact asupra credințelor de eficacitate, întrucât cu aceste ocazii individul are realizări actuale, care îi sporesc încrederea în rezultatele pe care le va obține pe viitor.

O altă sursă de învățare importantă o reprezintă învățarea vicariantă, adică învățarea prin observarea comportamentului efectuat de o altă persoană, respectiv prin evaluarea consecințelor acestuia. Principiul care stă la baza acestei forme de învățare este compararea socială, care permite membrilor comunității să își sporească încrederea în ei înșiși atunci când observă modul în care o altă persoană face față unei situații similare. Cu toate acestea, comportamentele sau abilitățile însușite prin intermediul învățării vicariante sunt mai puțin rezistente pe termen lung și mai susceptibile la schimbare (Bandura, 1977). Un alt factor de luat în calcul este similaritatea modelului cu persoana de referință; cu cât modelul este mai similar, cu atât învățarea vicariantă va fi mai accentuată.