Gândire și Limbaj

I. Introducere

Limbajul este funcţia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalţi oameni. Este o funcţie complexa care presupune o indisolubila conlucrare a celorlalte funcţii, în special a celor intelectuale si motorii. Înţelegerea cuvintelor impune o percepţie clara si antrenează memoria semantica, imaginile si gândirea, iar rostirea sau scrisul implica priceperi motorii foarte complexe, o conduita atenta si voluntara. Vom vedea ca în limbaj sunt prezente si stările afective, influenţând vorbirea si transmiţându-se celorlalţi. De aceea, poate ar fi mai corect sa caracterizam limbajul mai degrabă ca o activitate, decât ca o funcţie, aşa cum e cazul gândirii.

Noţiunea,fiind elementul de baza al gândiri,rezulta ca limbajul se evidenţiază chiar din definiţia acestui complex fenomen psihic,întrucât noţiunea este tocmai semnificaţia cuvântului ca element constitutiv al limbajului si ,deoarece semnificaţia cuvântului ca element constitutiv al limbajului si,deoarece semnificaţiile,înţelesurile,sunt de natura ideala si nu pot exista independent de un purtător material ( cuvântul rostit ,scris,citit ),apare ca evidenta legătura dintre gândire si limbaj.

II. Definiţia şi caracteristicile gândirii

Gândirea ocupă un loc central în psihologie , astfel încât există şi o multitudine de puncte de vedere cu privire la definiţia ei. Gândirea nu operează cu obiecte individuale, ci cu relaţii.

Aceste relaţii pot fi categoriale, fiind evidenţiate in cadrul piramidei conceptelor, si determinative .Gândirea se defineşte ca procesul cognitiv de însemnătate centrala in reflectarea realului care, prin intermediul abstractizării si generalizării coordonate in acţiuni mentale, extrage si prelucrează informaţii despre relaţiile categoriale si determinative in forma conceptelor, judecaţilor si raţionamentelor.

Deşi rolul gândirii în procesul cunoaşterii este extrem de mare, în definirea si caracterizarea ei ne lovim de o serie de dificultatea. Chiar daca natura acestora este diversa (epistemologica, metodologica etc), ele au întârziat elaborarea unei viziuni unitare asupra psihologiei gândirii.

Psihologia tradiţionala recurge la o definiţie de tip descriptiv-explicativ a gândirii, care este considerata procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale si generale ale obiectelor si fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract si cu scop, prin intermediul noţiunilor, judecaţilor si raţionamentelor. Se preciza astfel conţinutul informaţional al gândirii, formele ideal-subiective cu care operează ,ca si o serie de caracteristici care o individualizează în raport cu mecanismele senzoriale (caracter mijlocit, generalizat, abstractizat, fi nai ist). Angajându-se pe linia investigării acestor elemente definitorii, psihologia tradiţionala a gândirii a reuşit sa-si elaboreze si sa-si încorporeze un ansamblu de informaţii extrem de utile.

Caracterul operaţional al gândirii este larg subliniat în psihologia actuala. Când psihologii utilizează termenul de „gândire", se refera la organizarea si manipularea informaţiilor si cunoştinţelor.

Gândirea este un mecanism de prelucrare, interpretare si evaluare a informaţiilor. Ea izolează generalul si necesarul, îl pune în raport cu singularul si accidentalul, diferenţiază si corelează categoriile. Prin gândire, omul reproduce relaţiile obiective, le construieşte mintal, introduce în realitate noi relaţii pe baza anticipării posibilului.

Gândirea nu operează asupra realului, asupra obiectelor si fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii si reprezentări. în virtutea acestui fapt ea este o prelucrare secundara a informaţiilor, având loc în lipsa actuala sau chiar totala a obiectului. Gândirea nu este mijlocita doar de experienţa anterioara furnizata de senzaţii si percepţii, ci si de multe alte mecanisme psihice. Ea este mediata de informaţiile stocate în memorie si evocate cu ajutorul acesteia.