Psihologia personalității Skinner

Viaţa lui Skinner

S-a născut in anul 1904, într-o localitate din Pennsylvania, fiind fiul cel mare al familiei. Fratele său mai mic a murit la 16 ani.

Atmosfera din familie era foarte severă,plina de interdicţii şi prescripţii riguroase ale modului de comportare.

Ca adult, se temea să facă tot felul de gesturi care fuseseră dezaprobate de părinţi în copilărie.

Toate aceste limitări rigide ale comportamentului său în decursul copilăriei au influenţat concepţia lui despre personalitate.

Viziunea oarecum “mecanicistă” asupra comportamentului a fost se pare influenţată de pasiunea lui din copilărie pentru mecanică; îi plăcea să proiecteze şi să asambleze diverse maşinării.

Faptul că lucrările lui experimentale au fost realizate pe animale îşi are originea tot în copilărie: avea o colecţie foarte diversă de animale de casă pe care le îngrijea - şerpi, broaşte, ţestoase, veveriţe şi şopârle. Citea mult despre animale şi încerca să le deseneze, mai ales după ce văzuse un show cu porumbei-pompieri.

I-a plăcut şcoala şi aspira să urmeze studii superioare în domeniul lingvistic. Şi-a luat diploma de studii în engleză şi a încercat să devină scriitor, dar s-a convins că este lipsit de talent. A început să citească lucrări de I. P. Pavlov şi J. B. Watson, încercând să înţeleagă comportamentul uman. Aşa a ajuns să studieze psihologia la Harvard unde şi-a luat şi doctoratul în 1928.

A continuat să lucreze ca cercetător până în 1936 şi s-a transferat ulterior la Minnesota şi Indiana, dar a revenit la Harvard în 1945, unde şi-a continuat cu minuţiozitate şi perseverenţă lucrările până la sfârşitul carierei.

Întărirea - baza comportamentului

B. F. Skinner nu era preocupat de interiorul fiinţei umane, pe care, cu consecvenţă behavioristă, o considera ,,o cutie neagră’’, inaccesibilă cunoaşterii. Viziunea lui despre comportament era simplă, pozitivistă: el poate fi controlat prin consecinţele (efectele) sale. Omul sau animalul poate fi învăţat să facă orice, atât timp cât sunt controlate întăririle comportamentului său.

Comportamentul de raspuns

Comportamentul de răspuns presupune, aşa cum sugerează denumirea, răspunsul la un stimul din mediu. Cel mai simplu comportament de răspuns este reflexul necondiţionat (ex: reflexul rotulian), care presupune o reacţie instinctivă, neînvăţată şi de aceea, directă şi involuntară. Treapta următoare presupune deja învăţarea: prin asocierea repetată a unui stimul necondiţionat (hrană) cu stimul neutru (sunetul paşilor îngrijitorului) se provoacă un comportament de răspuns - reflexul condiţionat. Analizând experimentul pavlovian, Skinner a ajuns la concluzia că învăţarea (reflexul condiţionat) a fost posibilă pentru că asocierea a fost întărită prin efectul său: la capătul fiecărei secvenţe de asociere animalul a primit hrană. Odată format, răspunsul condiţionat poate fi menţinut tot prin întărire. În absenţa întăririi, frecvenţa răspunsului condiţionat va scădea, pentru ca în final să se stingă.