Sistemul psihocomportamental al elevului în activitatea de învățare

În cadrul dezoltării psihice şi al formării personalităţii adulte, învăţarea ocupa un loc central, datorită faptului că prin învăţare individul dobândeşte noi comportamente. Începând cu deprinderile şi priceperile şi terminând cu operaţiile intelectuale şi cunoştinţele, toate se dobândesc prin activitatea de învăţare.

A.N. Leontiev definea învăţarea ca fiind ‘’procesul dobândirii experienţei intelectuale de comportare’’, înţelegând prin aceasta asimilarea de informaţii şi, mai mult decât atât, formarea gândirii, a sferei afective, a voinţei, deci formarea sistemului de personalitate.

Dată fiind importanţa învăţării, în desfăşurarea ei sunt implicate şi celelalte procese şi activităţi psihice, existând relaţii de interdependenţă: pe de o parte toate procesele şi funcţiile psihice sunt antrenate în cadrul învăţării, iar pe de altă parte ele însele sunt constituite şi structurate prin actul de învăţare. Deci, se poate spune că învăţarea antrenează întreg psihicul şi are un rol generativ, formativ şi constructiv faţă de acesta.

În mod esenţial, învăţarea înseamnă însuşirea de noi cunoştinţe, priceperi şi formarea de noi capacităţi intelectuale. Pe ea se bazează întreaga dezvoltare a personalităţii.

Procesele şi activităţile psihice interacţionează şi interferează simultan, dar putem considera că, într-o anume fază a actului de învăţare, un anume proces psihic este preponderent. În procesul învăţării se pot distinge două etape: în prima se urmăreşte rezolvarea unei probleme - acum rolul principal îl are gîndirea, organizînd percepţia, atenţia, memoria şi imaginaţia - iar în a doua etapă se realizează fixarea, consolidarea soluţiei şi pe primul loc se situează memorarea inteligentă. Tot timpul este însă necesară susţinerea energetică a învăţării, susţinere realizată de motivaţie, voinţă, afectivitate şi, la fel de necesară, este comunicarea dintre profesor şi elev, care implică limbajul.

Atenţia

Atenţia este o condiţie sine-qua-non a actului de învăţare, care îi sporeşte eficienţa şi îl facilitează. Prin definiţie, ea constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea asigură o bună receptare senzorială şi perceptivă a stimulilor, o înţelegere mai profundă, o memorare mai durabilă, selectarea priceperilor şi deprinderilor adecvate. Dimpotrivă, lipsa atenţiei duce la omisiuni în receptarea stimulilor, la erori în reacţiile de răspuns, la confuzie în descifrarea sensurilor, care toate "sabotează" desfăşurarea învăţării.

Atenţia poate avea forme mai simple sau mai complexe: atenţia involuntara (orientarea se face de la sine, fără efort), voluntară (cu efort volitiv), postvoluntară (cînd o activitate care a necesitat efort devine placută şi ne atrage în mod spontan). Factorii care favorizează concentrarea involuntară a atenţiei sînt deosebit de importanţi văzuţi prin prisma activităţii de predare, deoarece profesorul trebuie să cunoască aceşti factori ca modalităţi de captare a atenţiei elevilor. Factorii externi sînt: noutatea obiectelor, fenomenelor, situaţiilor, intensitatea stimulilor, contrastul, mişcarea, schimbarea stimulilor. Dintre factorii interni, cel mai important este interesul, subordonat motivaţiei. Cultivarea intereselor elevilor este una dintre sarcinile principale ale scolii, ele influenţînd profund şi multilateral viaţa psihică.

Percepţia

Percepţia se defineşte ca fiind cunoaşterea obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor şi în momentul când ele acţionează asupra organelor senzoriale. Percepţia cuprinde numeroase senzaţii, fără a se reduce însă la o sumă a acestora, întrucît în percepţia şi identificarea, recunoaşterea obiectului intervin atît reprezentările anterioare, cît şi gîndirea, memoria. În percepţie sînt implicate atitudini: o atitudine motorie (poziţia adoptatî atunci cînd percepem ceva), dar şi o stare de pregătire intelectuală, şi o atitudine efectivă, motivaţia, interesele. Această multitudine de factori trebuie luată în considerare în procesul de predare - învăţare.

Memoria

Este funcţia psihică fundamentală care face posibilă fixarea, conservarea, recunoaşterea şi reproducerea fenomenelor psihice. Există o memorie de tip imaginativ, abstractă, asigurînd păstrarea şi reproducerea reprezentărilor, una verbal-logică referitoare la idei, o memorie afectivă (creînd posibilitatea retrăirii unor emoţii) şi o memorie motorie (facînd posibilă formarea de priceperi şi deprinderi). După durata memorării, memoria poate fi de foarte scurtă durata (0.25 - 0.50 dintr-o secundă), de scurtă durată (memoria de lucru) sau de lungă durată, care este cea mai importantă, întrucât ea poate păstra impresiile ani de zile chiar. Memoria de lungă durată se împarte în memoria episodică - înregistrând toate evenimentele cotidiene şi memoria semantică, în care sînt structurate logic toate cunoştinţele acumulate mai mult sau mai puţin sistematic.