Terapia Existențială

1. Fundamente filosofice

Psihoterapia existențială a luat naștere la jumătatea secolului XX în Europa, din dorința de a găsi o modalitate mai realistă de a înțelege ființele umane. Acest tip de terapie nu constă într-un set de reguli tehnice, ci în întrebări profunde despre natura ființei umane și semnificația experiențelor sale.

Această orientare terapeutică își are originea în existențialismul filosofic european care are ca principali reprezentanți pe: M. Buber, M. Heidegger, S. Kierkegaard, G. Marcel, JP. Sartre, precum și în filosofia și psihologia orientală, ceea ce a condus la orientarea spirituală, transpersonală din cadrul curentului umanist al psihoterapiei.

Acești filosofi existențialiști vorbesc despre omul singular ca entitate unică, irepetabilă, activă și cu o capacitate nelimitată de creștere și dezvoltare, ca fiind o ființă în continuă devenire.

Martin Buber (1878 - 1965) a fost un filosof evreu-austriac cel mai bine cunoscut pentru filosofia dialogului, o formă de existențialism religios. Pornind de la dialogul blblic dintre Om și Dumnezeu, acesta a elaborat dialogul dintre Eu și Tu ca o condiție a cunoașterii și a existenței autentice. Conceptele fundamentale ale filosofiei sale sunt: creația, revelația și mântuirea. Accentuează caracterul intuitiv și relevant al întâlnirii “hic et nunc” ca modalitate de cunoaștere a personalitalii umane. Buber susținea că noi suntem condiționați în formarea noastră de către ceilalți. Pentru ca dezvoltarea personalității noastre să fie armonioasă, avem nevoie de relații autentice, profunde, de la suflet la suflet.

Martin Heidegger (1889 - 1976) a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei și a vorbit despre “necesitatea reluării întrebării privitoare la ființă”. El postulează implicarea profundă a omului în viața sa. A fi în lume nu înseamnă o manieră superficială de raportare la sine și la ceilalți, ci una autentică și responsabilă.

Soren Kierkeggard (1813 - 1855), filosof de origine daneză, întemeietor al existențialismului creștin, considera că numai la nivelul persoanei se poate vorbi cu adevărat de existență. Filosofia sa are în centru conceptual de “teamă”, un fel de neliniște ontologică, o anxietate în fața vieții. Fără experiența acestei temeri, omul trece ca un somnambul prin viață. Asumarea anxietății existențiale îl face pe om să devină stapânul destinului său, într-o lume în care totul este nesigur.

Drept soluție terapeutică, filosoful propune asumarea din plin a tragicului, iar pentru realizarea unui comportament autentic, omul trebuie să parcurgă mai multe stadii distincte și suprapuse:

a). stadiul estetic. Imperativul călăuzitor este: "Bucură-te de clipă!". Subiectul uman se află sub controlul împrejurărilor, sesizează clipa dar recunoaște repede vanitatea bucuriei. Soluția ieșirii din acest stadiu este ironia.

b. stadiul etic. Dictonul acestui stadiu este: "Sa-ți faci datoria!". Individul este supus legii

morale, duce o viață coerentă, dar riscă să se piardă sub povara obligațiilor etice uniformizate. Atunci, prin umor, trece la un al treilea stadiu, un stadiu divin, transpersonal.

c. stadiul religios. Se trece de la imanență la transcendență, de la finit la infinit, de la temporal la atemporal. Spiritualul începe acolo unde se deschide tragicul, angoasa.

Gabriel Marcel (1889 - 1973) postulează un transcendent absolut spre care omul tinde permanent. Acesta nu poate fi atins și astfel apare "criza existențială" ce are ca remediu

conștientizarea condiției umane.

Jean Paul Sartre (1905 - 1979) susține că omul devine persoană numai atunci când descoperă și înțelege sensul existenței. Libertatea omului îi creează premisele construirii existenței sale. “Sunt absolut liber și absolute responsabil de situația mea”. (J.P. Sartre)

Acest curent filosofic a dat naştere unei abordări psihologice existenţiale ai cărei reprezentanţi sunt Ludwig Biswanger - psihanalist ce abandonează freudismul în favoarea fenomenologiei, Rollo May (psiholog american); Medard Boss (psihiatru elveţian , ce a devenit adeptul lui L. Biswanger); Eugene Minkowski; Victor Frankl; Angel Ellenberger.

Acest curent terapeutic accentuează potențialul psihic, energetic existent în ființa umană, ceea ce trebuie să facă clientul este să declanșeze această energie psihică lalentă prin eliminarea

barierelor psihice constituite.

“Terapia existenţială îşi propune să-l ajute pe om să-şi ajusteze perspectiva restrictivă asupra lumii şi a vieţii, să-l înveţe să se bucure de lucruri pe care de multe ori le ignoră sau le uită, să-l spijine în construirea unui mod de viaţă cât mai semnificativ şi authentic” (Ionescu, 2006).

2. Concepția existențialiștilor asupra naturii umane

Abordarea existenţială accentuează libertatea umană și responsabilitatea fiecărui om în construirea destinului propriu. Este o abordare profund umanistă, punând în centru ei omul, cu potențialul său de a-și construi propriul destin.

Dimensiunile de bază ale existenţei umane, conform modelului existenţial (după Mitrofan, 2008), sunt:

1. Experiența anxietății existențiale

Dicționarul de psihiatrie, Larousse (1998), prezintă anxietatea ca “o stare emoțională de tensiune nervoasă, de frică, puternică, slab diferențiată și adesea cronică”. Mai specific, în limbaj clinic se înțelege prin anxietate teama fără obiect, neliniște, însoțită de tensiune intrapsihică, agitație, iritabilitate și simptome somatice de tipul echivalențelor anxioase (palpitații, dispnee).

În concepția existentialiștilor, anxietatea este o condiţie a vieţii. Ei delimitează între anxietatea normală, pozitivă, şi cea nevrotică. Anxietatea normală este benefică, deoarece prin intermediul ei individul conștientizează faptul că existența este limitată (fragilă) și că el este singurul responsabil de scopul și direcția propriei vieți. Deci, aceasta este văzută - metaforic vorbind - ca “rampă de lansare” spre căutarea și conturarea unei noi vieți, a unui nou “modus vivendi” (Mitrofan, 2000).

Anxietatea nevrotică, însă, imobilizează persoana şi-o face incapabilă de a acţiona. Deoarece existenţa nu poate fi concepută în afara anxietăţii, existenţialiştii nu luptă pentru anihilarea acesteia, ci pentru transformarea anxietăţii nevrotice într-una normală, cu potenţial benefic, cât și pentru dezvoltarea capacității de a trăi în condițiile acesteia.

A învăţa să accepţi anxietatea este un pas în direcţia unei vieţi autentice. A nu fugi din faţa necunoscutului (ce se asociază cu anxietatea), a avea tăria să te confrunți cu neliniştea din faţa schimbărilor, înseamnă a trăi, dar nu oricum, ci în concordanţă cu tine.

2. Impasul existențial

Abordarea existențialistă propune înlocuirea ideii de “boală psihică” cu cea de “problemă umană”, de impas existențial. Disoluția organizării triontice (Ipseitatea – Eu, Tuitatea – Tu, Ileitatea – El) duce la impas existențial, la depersonalizare și pierderea echilibrului, individul devenind consumat, condamnat, spulberat și anihilat (Mitrofan, 2000). Tuitatea exprimă necesitatea comunicării, este sursa afectivității, a iubirii și a cunoașterii, iar prin Ileitate se înlătură nesiguranța și anxietatea. Ileitatea este rădăcina generoasă a ființei umane și instanța purtătoare de valențe vindecătoare.

Consecințele impasului existențial sunt: sentimentul eșecului, senzația de gol interior, nemulțumire de sine, neliniște, dezamăgire și anxietate. Principala sursă a impasului existențial este eșecul unui proiect de destin, în care omul a investit speranță și energie, credinta și așteptare.

Impasul existențial se poate prelungi în nevroză sau psihoză, dar nu trebuie uitat faptul că de cele mai multe ori criza sufietească poate fi și un element des întâlnit pe ordinea de zi a fiecărei ființe umane.