Terapia Narativă

Terapia narativa are drept obiectiv general reconstruirea poveştilor de viata ale clienţilor, astfel încât aceştia sa-si poată interpreta experienţa de viata dintr-o perspectiva diferita, cu efecte benefice asupra experienţelor lor prezente si viitoare. Nici o poveste de viata nu este "eronata", doar diferita, incompleta sau inutila clientului în satisfacerea nevoilor sale.

Din punct de vedere al psihologiei narative, termenul de "povestire/naratiune" reprezintă un "mod de a organiza episoadele, acţiunile si relatările despre acţiuni; este un demers care aduce laolaltă evenimente de zi cu zi si creaţii fantastice si care încorporează dimensiunea timp-spaţiu. Povestirea poate include si motivele oferite de actori asupra acţiunilor proprii cât si cauzele acţiunilor

Terapia narativă reprezintă o modalitate particulară de a înţelege identităţile oamenilor, problemele şi efectele acestora asupra vieţii oamenilor, de a vorbi cu clienţii despre vieţile şi problemele lor, de a înţelege relaţiile şi politicele terapeutice.

Terapia narativă este o abordare respectuoasă, neacuzatoare a consilierii şi a muncii in comunitate care îi promovează pe clienţi ca experţi ai propriilor vieţi.

Cel mai important principiu al terapiei narative este menţinerea permanentă a unei curiozităţi autentice a terapeutului, iar munca sa presupune formularea permanentă de întrebări la care sa nu ştie anticipat răspunsul.

Terapia narativă a fost dezvoltată de Michael Withe şi David Epston. Ideile centrale ale terapiei narative sunt:

1. Persoana nu este niciodată problema. Persoana are o problemă.

2. Fiecare persoană este autorul poveştii sale de viaţă (live-story) şi astfel a identităţii sale.

Alice Morgan, terapeut narativ, promotoare a muncii lui Michael White, descrie foarte plastic abordarea narativă: “Când îmi întâlnesc clienţii, mă gândesc la direcţiile conversaţiilor noastre ca şi cum acestea ar fi posibile căi de urmat într-o călătorie. Există multe intersecţii, şosele, autostrăzi, sensuri giratorii, scurtături. Cu fiecare nou pas, o nouă şi diferită intersecţie sau bifurcaţie apare şi avem de ales: la stânga, la dreapta, în diagonală etc. Cu fiecare pas făcut împreună cu clientul, dezvăluim noi posibilităţi pentru călătoria noastră: decidem încotro să ne îndreptăm şi ce anume să lăsăm în urmă. Putem întotdeauna să urmăm o nouă cale, să ne retragem, să repetăm un drum făcut mai demult sau să rămânem pe acelaşi drum o vreme. La începutul călătoriei noastre nu suntem siguri când se va sfârşi sau ce vom descoperi în această călătorie. Nu există “drumul corect”, ci doar multe posibile direcţii din care să alegem. Persoana care vine la terapie joacă cel mai important rol în desenarea hărţii călătoriei pe care o vom face împreună.” Terapeutul narativ încearcă în permanenţă să înţeleagă ce reprezintă pentru clientul său subiectul discutat, cât este el de interesat de ceea ce se discuta pe parcursul şedinţei. În acest fel, conversaţia terapeutică narativă este mereu ghidată de interesele clientului.

Terapia narativă este, aşa cum o numea Michael White, o conversaţie re-autorizantă (re-authorizing conversation), îl autorizează pe client să-şi rescrie viaţa dintr-o cu totul nouă perspectivă. Povestea (the story) reprezintă elementul central al terapiei narative. Povestea, în accepţiunea terapiei narative, înseamnă 4 elemente:

- Evenimente

- Legate între ele în secvenţe

- În timp

- În conformitate cu o intrigă.

Ca fiinţe umane, suntem interpretativi. Zilnic trăim experienţe/evenimente pe care încercăm să le umplem cu sens. Povestirile pe care le avem despre vieţile noastre sunt create prin legarea unor evenimente într-o secvenţă particulară în timp şi găsirea unei modalităţi prin care aceasta să capete sens. Acest “sens” reprezintă intriga poveştii. Acordăm sensuri experienţelor pe care le trăim întreaga noastră viaţă. O naraţiune cuprinde, reuneşte toate aceste evenimente. Cu toţii avem o mulţime de poveşti despre vieţile şi relaţiile noastre, care apar simultan. De exemplu, avem poveşti despre noi înşine, despre abilităţile noastre, despre luptele, competiţiile, acţiunile noastre, dorinţele, relaţiile, interesele noastre, rezultatele, eşecurile noastre. Modul în care am creat aceste poveşti este determinat de modul în care am legat între ele anumite evenimente într-o anumită desfăşurare, de cum le-am acordat semnificaţie. W. Shakespeare spunea: “Lucrurile nu sunt bune sau rele, ci gândurile noastre despre ele le fac astfel”.