Abordarea contemporană a învățării

Învăţarea a fost abordata de-a lungul timpului din diverse perspective, explicată şi definită în variate modalităţi încât deseori apar dubii cu privire la aplicabilitatea în practică a rezultatelor cercetarilor ştiinţifice.

Există o abordare traditională a învăţării, bazată pe stimul si dirijare externă şi o abordare contemporană bazată pe autodeterminare şi autoconstrucţie în contextul dezvoltării personale pe parcursul intregii vieţi.

Comportamentul ,,operant” şi cel ,,intenţional” reprezintă intuiţii cu privire la omul foarte activ care nu trebuie excitat la un stimul, ci el trebuie să caute stimulul cu ajutorul puterii sale. Intuiţiile nu sunt suficiente pentru crearea legăturii dintre învăţare şi nevoia omului de autodeterminare şi autorealizare.

Psihologia cognitivă consideră că învăţarea se realizează prin procese diverse de interrelaţionare şi transformare a informaţiilor receptate din jur. Mintea este sistemul de procesare a informaţiilor, iar invăţarea este achiziţia de cunoştinţe.

Bruner afirmă că învăţarea are trei procese cognitive: achiziţia de informare, transformarea acestei informaţii în forma potrivită pentru realizarea unei sarcini, testarea, verificarea adecvării acestei transformări. Sunt trei modalităţi de reprezentare a experienţei memorată si utilizată la nevoie: activă, iconică si simbolică. Acestea pot fi utilizate împreună doar de către adult. Modalitatea activă înseamnă posibilitatea învăţării de a face ceva, cea iconică dă posibilitatea de a lucra cu imagini figurale ale lucrurilor şi cea simbolică permite a se lucra cu reprezentările verbale ale lucrurilor.

Perspectiva constructivistă asupra învăţării completează ideea construirii cunoaşterii prin resursele interne ale omului. Această perspectivă pune accentul pe abilitatea omului de a rezolva probleme practice din viaţa de zi cu zi. Ideea de bază este aceea că un individ care învaţă trebuie sa construiască activ învăţarea procesând stimulii din mediul extern.

Constructivismul exogen se concentrează pe modul în care individul reconstruieşte intern realitatea exterioară. Din perspectiva constructivismului exogen învăţarea reprezintă construirea structurilor mintale care arată lucrurile aşa cum sunt în realitate.

Constructivismul endogen nu mai înseamnă cunoaşterea doar ca o simplă oglindă, ci o transformare şi organizare a structurilor cognitive vechi. În cadrul acestei perspective, învaţarea este o restructurare activă a cunoştinţelor anterioare.

Constructivismul dialectic reflectă lumea externă filtrată prin cultură, limbaj, credinţe şi interacţiuni sociale, unde învăţarea este apreciată ca o construcţie a cunoştinţelor şi valorilor diferite social.

Constructivismul social pune accentul pe importanţa culturii şi a contextului în ceea ce priveşte înţelegerea a ceea ce se întâmplă în societate. Perspectiva aceasta este asociată cu multe teorii contemporane ale dezvoltării şi cu teoria social cognitivă.

În contextul social sistemele de simboluri afectează foarte mult natura şi gradul de extindere a învăţării. Fără comunicare cu alte persoane este imposibil să dobândim sensul social al unor sisteme de simboluri importante.

Principiile învăţării din perspectiva constructivismului sunt: învăţarea este un proces activ în care cel care învaţă foloseşte inputul senzorial şi construieşte sensuri cu ajutorul acestuia, oamenii învaţă cum să înveţe pe măsură ce fac acest lucru, acţiunea crucială de construire a sensului este una mentală, învăţarea implică limbajul care influenţează învăţarea, învăţarea este o activitate socială, învăţarea este contextuală, este nevoie de cunoaştere pentru a învăţa şi motivaţia are un rol important în învăţare.

Constructivismul construieşte fundamentele pentru o înţelegere mult mai profundă a învăţării umane, învăţarea reală nu este un studiu în şcoală, ci o ucenicie prin care un novice cu sprijinul si orientarea unui expert devine independent.

Teoriile cognitiv-sociale ale învăţării, accentuând natura socială a învăţării, depăşesc atât limitele teoriilor behavioriste cât şi pe cele ale teoriilor cognitive.

Teoria învăţării sociale arată faptul că un comportament este învăţat prin experienţă personală. Cele trei variabile se influenţează: cogniţia influenţează comportamentul, comportamentul influenţează cogniţia, activităţile cognitive ale persoanei influenţează mediul, experienţele acesteia cu mediul îi influenţează gândirea.

Albert Bandura a impus un model al învăţării care se realizează prin imitaţie şi modelare. Acesta a numit pentru prima oară teoria sociobehoviorism, după care teoria social cognitivă.

Reprezentările cognitive ale comportamentului se achiziţionează prin observarea unui model, iar învăţarea implică patru procese: atenţia, retenţia, producţia şi motivaţia. Modelul experimental prin care şi-a verificat ipostazele a cuprins două grupuri de copii, văzând un tip de comportament al unui adult faţă de o păpuşă pe nume Bobo. Copiii au fost filmaţi în timp ce se jucau singuri în cameră, un alt experiment implicând trei grupuri de copii urmărind comportamentul agresiv a unui adult. Acest comportament a fost imitat de copii. Acest experiment avea doua faze, cea din urmă avea recompense, de data asta nu s-a inregistrat diferenţe între cele trei grupuri.