Modelul Psihologic al Cadrului Didactic Universitar și al Studentului

MODELUL CADRULUI DIDACTIC UNIVERSITAR

În procesul formării tinerei generaţii, cadrele didactice trebuie să-şi pună în valoare întreaga măiestrie şi competenţă profesională în scopul fixării unui cadru propice de apropiere de cei cărora urmează să le împărtăşească valorile culturii naţionale şi universale. La baza unor asemenea relaţii interpersonale este necesar să se afle capacităţile de înţelegere, anticipare, trăire şi identificare ale partenerilor (profesor, student) pentru a-şi putea oferi reciproc încrederea necesară şi pentru a deschide calea unei comunicări empatice între educator şi educat. Anume din acest considerent profesorul la orice nivel de predare nu ar activa, trebuie să corespundă unui model general al personalităţii pentru a putea deveni un cadru didactic cu adevărat ideal. [5, p.81]

Din acest considerent, stabilim că profesorul universitar poate deveni un model numai dacă profesia sa presupune manifestarea autentică a unui set de tipuri de competenţe, respectiv:

1. competenţa comunicativă – iniţierea şi declanşarea actului comunicării cu studenţii;

2. competenţa teleologică şi programată – conceperea scopurilor pe care încearcă să le atingă;

3. competenţa instumentală – utilizarea unui ansamblu de metode şi mijloace care să ducă la realizarea scopurilor;

4. competenţa normativă şi decizională – ordonarea acţiunilor didactice şi alegerea celor mai bune variabile de acţiune;

5. competenţa evaluativă – măsurarea şi aprecierea corectă a rezultatelor obţinute de elevi. [4, p.111]

Pe lîngă acestea mai stabilim: competenţa cognitivă - ce prevede informarea facilă, rapidă şi eficientă, stăpînirea cunoştinţelor utile cu prioritate, operarea cu acestea în contexte diferite, competenţa lingvistică, afirmarea spiritului critic, posedarea unei formări generale; competenţe sociale – reacţionarea promtă la situaţii, găsirea mai multor soluţii adecvate, capacitatea de colaborare, cooperare şi soluţionare a conflictelor, recursul la dialog, capacitate organizatorică; competenţe afective – toleranţă, acceptarea diversităţii, empatie, respectul reciproc, încrederea şi siguranţa de sine, entuziasm, flexibilitate; [4, p.111] competenţe estetice şi comportamentale – promovarea unui stil vestimentar adecvat profesiei, manifestarea unui comportament bazat pe relaţia profesor-student, evitînd abuzurile, respectarea normelor etice de conduită deontologică, etc.

Toate aceste competenţe, împreună cu componenţele orientării personalităţii profesorului, tehnicile de predare, instrumentele de lucru determină apariţia unui element important, în conturarea profilului unui cadru didactic universitar – tactul pedagogic, care determină capacitatea de a realiza facil relaţiile adecvate cu studentul, prezenţă de spirit, stăpînire de sine, discernămînt, simţul măsurii.

Direct legată de tactul pedagogic este şi măiestria pedagogică, abordată ca sistem de însuşiri care conferă profesorului obţinerea de performanţe superioare în activitate, care de asemenea are un rol distinct în formarea portretului unui cadru didactic atît universitar, cît şi preuniversitar, preliceal, preşcolar. Anume măiestria înseamnă a acţiona diferenţiat de la o situaţie la alta în funcţie de factorii noi ce intervin, unii dintre ei avînd caracter inedit şi imprevizibil. Despre pedagogul care posedă măiestrie pedagogică, I. Nicola afirmă că ”este mai bun decît un profesionist, este un artist în meseria sa”. [4, p.110]

Astfel, observăm că în opinia noastră un cadru didactic universitar trebuie să dispună de competenţe, tact şi măiestrie pedagogică, elemente ale personalităţii profesorului, care îl ajută în atingerea scopului pe care îl urmează prin profesiunea sa, creînd imaginea unui profesor pozitiv şi profesionist.

În continuare vom prezenta un şir de caracteristici pe care considerăm că un cadru didactic universitar trebuie să le deţină în mod obligator, îmbinîndu-le în activitate pentru a menţine viu interesul studenţilor, dar şi pentru a le transmite în mod eficient cunoştinţele sale. În acest sens, stabilim că cadrul didactic universitar trebuie să fie un entuziast nu doar în ceea ce priveşte cursul pe care îl ţine, deoarece elanul său contagios cuprinde procesul educaţional în general. Manifestînd atitudini pozitive, pasiune şi dăruire, el încearcă să-i pătrundă pe studenţi de gîndul că anume acesta este locul împlinirii sale, şi nu altul.

Un profesor model, trebuie să fie un inovator care modifică sau înlocuieşte strategiile, tehnicile, textele atunci cînd a descoperit altele mai eficiente sau cînd cele existente au devenit plictisitoare sau sunt prea obositoare pentru studenţi (concretizăm, bazîndu-ne chiar pe propria experienţă universitară, că de multe ori, îndeosebi studenţii din primul an se ciocnesc cu aceste probleme ca urmare a gradului insuficient de pregătire, a aptitudinilor şi competenţelor diferite, motiv pentru care mulţi dintre ei cedează cînd se ciocnesc cu cursuri la care profesorii predau materialul într-un mod în care aceştia nu-l percep şi nu îl înţeleg). Din acest considerent, cadrul didactic universitar inventînd diverse combinaţii de tehnologii, trebuie să poată adapta predarea la diferite stiluri de învăţare şi în rezultat să prezinte subiectul din variate unghiuri de vedere, ceea ce va facilita înţelegerea.