Biserica și Primele Forme ale Asistenței Sociale

Biserica s-a preocupat întotdeauna de nevoile materiale, dar si spirituale ale credinciosilor, privite prin prisma obiectivului religios pe care îl urmareste.

Viata religioasa , reprezentata prin Biserica, a fost întotdeauna în strânsa legatura cu asistenta sociala, fiind un remediu, nu doar pentru cei saraci, dar si pentru cei cu nevoi speciale, cum ar fi copiii abandonati, bîtrânii etc.

Comunitatile umane au avut întotdeauna în componenta lor indivizi care, din cauze genetice, materiale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-si satisface trebuintele prin mijloace proprii.

Alaturi de multiplele mijloace pe care le are Biserica de chemare a oamenilor la o viata demna si cinstita se înscriu, din timpurile cele mai vechi, felurite sisteme de sprijin moral si material al celor gasiti în impas, al copiilor orfani, al celor bolnavi, al saracilor etc., care la un moment dat necesita ocrotire sociala pentru ca în scurt timp sa fie redati societatii.

Mijlocul principal de care s-a servit si se serveste Biserica pentru ocrotirea sociala a anumitor categorii de oameni este tot cel reprezentat de latura divina, în sensul ca Biserica s-a preocupat si de nevoile materiale ale credinciosilor, privite prin prisma obiectivului religios pe care îl urmareste.

Primele forme prin care a actionat Biserica pentru ocrotirea celor oropsiti au fost comunitatile bisericesti cu proprietate de obste, comunitatile bisericesti sub forma colegiilor, corporeatiile sau asociatiile admise de lege si comunitatile fara proprietate de obste care aveau o retea de societati religioase si de institutii de Asistenta Sociala. Cele mai vechi societati religioase au fost ale vaduvelor, fecioarelor si diaconitelor care constituiau viata pentru ajutoararea semenilor. Principalele institutii de asistenta sociala organizate de Biserica Veche a sprijinit din cele mai vechhi timpuri famililiile sarace, copiii orfani sau abandonati si batrânii bolnavi asigurându-le îngrijire, scolarizare si însusirea cultului bisericesc în vederea reîntregirii lor sociale.

Crestinismul s-a afirmat mai ales ca o religie care opunea vietii terestre, materiale, o viatî spirituala. În consecinta, Biserica primelor secole crestine, a considerat ca asistenta sociala acordata mai ales saracilor, constituie o datorie de onoare, încatcatî de semnificatii morale: „În primele secole crestine, sub ocrotirea împaratilor romani, de la Constantin cel Mare (306-337) si pâna la Iustinian (527-565), au luat fiinta câteva institutii asistentiale ca, brefotrofiile (leagane pentru copii abandonati în vârsta de pâna la 7 ani); orfanotrofiile (orfelinatele); partenocomiile (case de adapost pentru tinerele fete venite din familiile sarace sau orfelinate); ghirocomiile (azilurile pentru vaduvele batrâne si fara sprijin) si Societatea religioasa a Parabolnavilor (grupuri de voluntaricrestini care îndeplineau servicii sanitare în serviciul celor afectati de diferite maladii).” (Bocancea)

Este vorba, asadar, despre o epoca în care primeaza nuralitatea, în care etica crestina se insereaza în societate, o perioada caracterizata printr-o conceptie pozitiva asupra saraciei, care va fi prezenta în scrierile teologilor crestini, dar si în diferitele actiuni asistentiale ale Bisericii, pâna la Reforma Lutherana din secolul al XVI – lea .

Esenta acestei conceptii este redata în ideea potrivit careia saracul este încarcat de sacralitate, el fiind expresia fireasca a ordinii sociale existente an lumea feudala, fiind considerat chiar un exponent al celor ce se vor mântui.

În tarile catolice si în lumea ortodoxa, în pofida unor încercari de reconsiderare a statului moral al saraciei si al caritatii, Biserica continua sa practice si sa propovaduiasca un comportament asistential fata de saraci, ramânând pâna în secolul al XIX – lea cel mai important actor cu responsabilitati sociale.