Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință

Din câte se cunoaște până acum, nu există o biografie veche a lui Nichita Stithatul. O altă curiozitate este legată de faptul că acest părinte cu viață cuvioasă, este persoana care a scris Viața Sfântului Simeon. Anul 1022 este reprezentativ deoarece, la această dată, Cuviosul Nichita consemnează detalii nu doar despre moartea Sfântului Simeon Noul Teolog, ci și despre propria persoană, spunând că de-abia începuse să apară puful bărbii sale, cu alte cuvinte Cuviosul Nichita avea aproximativ 17 ani.

Cuviosul Nichita, are câteva scrieri păstrate până azi, cum ar fi despre Vederea duhovnicească a raiului și Cele 300 de capete (capitole), ambele fiind regăsite în Filocalia VI. În rândurile ce urmează o să prezint -în parte- din înalta trăire așternută în scris de Cuviosul Nichita și o să descriu din ideile mântuitoare ce i-au ghitat existența, fiind până astăzi, o călăuză bună de urmat în urcușul nostru duhovnicesc.

Colecția de cuvinte de folos, analizată, este cea a celor 300 de capete. În prima sută de capete, Cuviosul Nichita analizează aspecte existențiale despre făptuire. Printre cuvintele de folos, ideea de păcat devine pălămida care parazitează frumusețea omului și de care, omul prin jertfă și efort susținut trebuie să se descotorosescă. Fuga totală de păcatul din lume, constituie pentru creștini în special; scăparea, eliberarea spirituală din jugul păcatului. Această povară ne este așezată pe umeri din cauza lenei, a akediei (ακηδια), a plictisului, gândul obișnuindu-se cu această stare prin care se pot dezvolta o serie întreagă de păcate.

Starea de păcat, îl dezumanizează pe cel care se lasă cuprins de ispitirile diavolești, învoindu-se cu atmosfera plăcerilor lumești, carnale și trecătoare; în fond, starea omului căzut în păcat, este lipsită nu doar de esența și fercicerea harică ci și de bucuria normalității, pe care sfinții și-au cultivat-o în viața lor, normalitate de care vorbește și Cuviosul Nichita, atunci când amintește de viețuirea după Hristos.

Înfrânarea simțurilor se face prin multă jerfă, cumpătarea și dreapta socoteală fiind zidurile care întăresc cetatea sufletului nostru și dezvoltă în mod firesc în mintea omului care cultivă virtuțile mântuitoare, cunoștința tainelor ascunse ale lui Dumnezeu, după cum descrie Cuviosul Nichita Stithatul, mintea care vede lumina vieții dumnezeiești.

Tot în prima sută de capete, sunt descrise o suită întreagă de simțuri ale sufletului, numărul acestora (cinci) fiind comparabil cu cel al simțurilor trupului. De la minte, la rațiune și de la simțirea înțelegătoare la cunoștință și știință, sunt exemplificate și explicate în amănut prin rolul lor în realitatea umană, analizată în mod autentic, în cheie duhovnicească de Cuviosul Nichita Stithatul. Lucrarea poruncilor, cu ajutorul articulării tututor simțurilor, cuvântul cuviosului (osteneala) descriind jertfa de care trebuie să dea dovată omul, în lucrarea poruncilor, asprimea ostenelilor fiind cea care oferă sporul și bucuria duhovnicească a harului de care s-au bucurat părinții din pustie.

Nevoința este cea care poate elimina, trândăvia și nepăsarea care stăpânesc sufletele încercate de puterile diavolești, de care, Cuviosul Nichita, amintește indirect, lăsând de înțeles că lipsa binelui, a ostenelii jertfelnice sunt datorate slăbiciunilor provenite din pierderea batăliilor duhovnicești. Împăcarea cu statutul real propriu, poate deveni uneori ispita care îl face pe om să se abată de la calea adevărului, descoperită de om prin rugăciune și prin reflectarea și asumarea învățăturilor evanghelice. Postul, privegherea, rugăciunea, tăierea voii, osteneala trupului și smerenia sufletului sunt doar căteva virtuți de care amintește Cuviosul Nichita, pentru a dobândi prin lacrimile pocăinței, bucuria și mângăierea harului, ne îndeamnă ca închizând în temința înfrânării, păcatul care ne parazitează existența să punem în permanență început cultivării virtuților.

Faptele credinței sunt cele care îl fac pe om să se împărtășească în chip real și tainic de Duhul dumnezeiesc, astfel omul poate să grăiască limpede cele dumnezeiești și să lumineze pe oamenii ce îl înconjoară, asemeni candelei care are nevoie de untdelemn și de foc pentru a lumina casa. Cuviosul Nichita Stithatul, folosește această comparație pentru a reliefa, la finalul primei sute de capete importanța focului dumnezeiesc, a Duhului care aprinde în inimile noastre flacăra credinței și a faptelor celor bune, fără de care existența umană nu ar avea sens. Lumina credinței, este transmisă de către Hristos oamenilor pe care îi îndeamnă să fie lumină, întraga ființă fiind astfel transfigurată de existența reală a Mântuitorului Iisus în sufletul, mintea și viața noastră de zi cu zi.