Cina domnului la penticostali

- gr. Pentecoste = cincizeci, Cinzecimea, Pogorârea Sfântului Duh.

- reprezintă o tradiţie pietistă, de origine protestantă, care învaţă că orice creştin trebuie sa aibe o experienţă personală după convertire, numită botezul cu Duhul Sfânt, când va primi unul sa mai multe din harismele cunoscute în Biserica apostolică aşa cum este redat în Faptele Apostolilor: profeţia, sfinţenia, vindecarea, vorbirea în limbi ,interpretarea limbilor.

Penticostaliştii nu acceptă să fie descrişi ca o sectă sau ca o denominaţiune, ci pretend că sunt unul din curentele majore ( al III- lea sau al IV- lea ) ale creştinismului actual. Originea lor îndepărtată se află în metodismul lui John Wesley care susţine că mărturia interioară, căldura Duhului sau sfinţirea este o experienţă distinctă de cea a justificării.Multe comunităţi penticostale ( ca de pildă mişcarea Holiness ) vor prelua ideea de a doua binecuvântare, a sfinţirii.Mişcarea din epoca modernă începe în Insulele Britanice, între 1925 şi 1935, prin predica evangheliştilor Stephen şi George Jeffreys. De aici s-a răspândit în Statele Unite, în America de Sud, Scandinavia.

Penticostalismul este de fapt o reacţie contra vechilor denominaţiuni pietiste ( metodism), care vorbesc de a treia binecuvântare, adică darurile spirituale, în special vindecările, care se dau după botezul cu Duh şi foc.În Statele Unite cea dintîi formulare a acestui curent se face în Topeka, Kansas, către începutul anului 1900, în sensul că vorbirea în alte limbi ( necunoscute ) constituie o evidenţă a botezului cu Duhul Sfânt. Bazele Penticostalismului au fost puse de întâlnirile care au avut loc între anii 1906 şi 1909 în Azusa Street, Los Angeles, care a devenit centrul celor ce făceau legătura între Botez şi vorbirea în limbi. În America există mai multe denominaţiuni penticostaliste ( harismatice) : Adunarea lui Dumnezeu ( Assemblis of God), Biserica lui Dumnezeu ( Church of God) – cea mai largă comunitate a negrilor americani. De aici, curentul s-a răspândit în Scandinavia, Marea Britanie, Rusia, Indonezia, America Latină- Brazil, Chile, Africa- Zair.

Doctrina Penticostaliştilor este liberală şi depinde de ramura harismatică sau evanghelică. Toţi au în comun ideea că botezul în Duh este a III- a lucrare a Harului ( Holiness susţine că este a II- a). Sensul fizic iniţial al botezului cu Duhul sunt limbile. Evangheliştii tămăduitori au o dctrină care considera boala un rezultat al păcatului sau al lipsei de credinţă. Aceştia practică vindecarea bolnavlor şi exorcism pentru cei posedaţi de forţe demonice.Cultul penticostal, în absenţa clerului, e spontan şi este bazat pe I Corinteni cap. 12- 14, unde se vorbeşte de darurile spirituale, profeţie, cuvîntul înţelepciunii. Cred în puterea şi inspiraţia individuală a duhului, inspiraţie care se poate exprima în limbi. Există diferenţe importante între părerile penticostaliste. Penticostaliştii fundamentalişti sînt recrutaţi din straturile sărace ale negrilor din Statele Unite. Mişcarea harismatică Jesus Morement s-a pronunţat în 1960 contra războiului din Vietnam. Există şi mişcarea Jesus Only, de tendinţă unitariană care practică botezul în numele lui Iisus. Unii penticostali practică spălarea picioarelor.

Mişcarea penticostal- harismatică există şi în Biserica Romano- Catolică, Consiliul Ecumenic al Bisericilor are legături oficiale cu Biserici Penticostale. În anul 1960 s-a constituit aripa neopenticostalistă care acceptă vorbirea în limbi, dar care vrea ca experienţa Duhului să fie exprimată în noi forme de comunitate. Cea dintâi Conferinţă mondială penticostală s-a ţinut la Zurich în anul 1947.

Organizarea Cultului Penticostal, extinderea şi răspândirea lui.

Mişcarea penticostală mondială s-a dezvoltat şi extins în secolul al XX- lea, având mai multe centre de propagare. Acest lucru a făcut ca astăzi să existe zeci şi sute de organizaţii penticostale. Din punct de vedere doctrinar, diferenţele nu sunt prea mari. Putem amini unele mai inseminate, fie datorită trecutului cultului lor istoric, fie numărul de membrii, astfel: Credinţa Apostolică, Adunările lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Penticostală a Sfinţilor, Biserica Elim, Biserica Evangheliei depline etc. În momentul de faţa există mii de comunităţi în toată lumea. Un număr mare de membrii au centrul în America Latina şi Africa, Europa, Asia, Australia, cu alte arătări ale Duhului faţă de S. U. A. Multe organizaţii penticostale dispun de locaşuri de cult moderne, de scoli proprii, nu numai pentru misiune, ci şi pentru educaţia publică ( de la grădiniţă până la liceu ). Alte organizaţii penticostale, preluând obligaţiile sociale ale unor state, au înfiinţat: orfelinate, case de bătrâni, instituţii de reeducare- pentru dezalcolizare etc. Aşa- zisele Biserici Penticostale dispun de şcoli speciale atât pentru cultura generală, cât şi pentru pastori. Au un număr sporit de case, unde se tipăresc milioane de cărţi şi reviste, au loc emisiune radio, tv etc. Mişcarea Penticostală, la început, nebăgată în seamă, mai apoi ponegrită din cauza unor excese de zel, se bucură astăzi de aprecierea sociologilor şi politicienilor ca: cea mai importantă mişcare religioasă din secolul XX. În acest sens, penticostalismul nu mai este considerat o biserică aparte, ci o mişcare religioasă în sânul creştinismului apusean, cu violente tendinţe prozelitiste asupra Bisericii Ortodoxe.

Cina Domnului- aşezământ al penticostalilor.

Cina Domnului este al doilea aşezământ după penticostali, ca formă exterioară în Biserica lui Dumnezeu. Cina este instituită de Însuşi Domnul Iisus Hristos, prin întemeierea Legământului nou. Cina Domnului se oficiează cu pâine nedospită- azimă- şi rodul viţei nefermentat. Celor ce se împărtăşesc din această Cină a Domnului li se cere ca mai înainte să îşi facă o amănunţită cercetare de sine, căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, mănâncă şi bea pentru condamnarea sa. Ea reprezintă jertfa trupului şi vărsarea sângelui Domnului Iisus Hristos, pentru păcatele noastre. Cina Domnului se săvârşeste ori de câte ori este posibil, făra deosebire de zi sau dată. După Cina Domnului urmează curăţirea sau spălarea picioarelor unul altuia , un obicei pe care unii pastori îl leagă de ceremonia Cinei, alţii îl separă.