Cultul Divin Public Ortodox Mijloc de Sfințire a Vieții Credincioșilor

Prin cultul divin public, Biserica urmăreşte în primul rând să împărtăşească credincioşilor harul sfinţitor al lui Dumnezeu, darurile şi binefacerile Sale necesare pentru mântuirea şi progresul spiritual al credincioşilor. Prin intermediul cultului divin, Dumnezeu intră în relaţie nemijlocită cu omul, revărsând asupra lui roadele binecuvântate ale mântuirii realizate de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea, jertfa de pe cruce şi Învierea Sa din morţi, adică: iertarea păcatelor şi împăcarea omului cu Dumnezeu, moştenirea vieţii veşnice, ajutorul, binecuvântarea şi harul dumnezeiesc în tot ceea ce înfăptuim, precum şi dobândirea diferitelor bunuri vremelnice sau materiale.

Fiecare act de cult este aşadar o proclamare şi o reproducere a lucrării mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, iar Biserica prin slujbele ei face cât mai sensibilă această lucrare împlinindu-o în mod tainic. În felul acesta „Mântuitorul continuă să trăiască în Biserică, în această formă, în care El s-a manifestat odată pe pământ şi care există pentru toate timpurile; şi îi este dat Bisericii să facă vii amintirile sfinte; aşa că noi devenim noii lor martori şi participăm la ele. Aceasta este, în particular, semnificaţia lecturilor evanghelice care se citesc la Sfânta Liturghie şi descriu evenimentele cele mai importante. Ele nu sunt numai pomenite, ci se împlinesc din nou în Biserică. Întreaga slujbă capătă valoarea unei vieţi divine, pentru care Biserica devine locul propriu.” , în care activează Hristos prin Duhul Sfânt „dătătorul de viaţă”. „Prin Duhul Sfânt, împreună toate îşi au fiinţa; că mai înainte de toate este Dumnezeu, Stăpânire a tuturor, lumină neapropiată, viaţă a tuturor.”

Prin urmare, înţelesul şi sensul adevărat al cultului după latura lui obiectivă, acesta este: „prezenţa şi acţiunea Dumnezeului personal şi treimic revelat, care primeşte înapoi la El insul întreg şi întreaga Sa creaţie” pentru a o transfigura prin puterea Duhului Sfânt. De aceea nu trebuie să ne îndoim când admitem faptul că prin mijlocirea cultului se produce o întâlnire reală între Dumnezeul întreit şi credincios în toate aspectele vieţii sale sfinţite de fiecare zi. Această întâlnire, adâncită şi înnoită zilnic are ca efect renaşterea, transformarea şi creşterea omului până la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.” (Efeseni IV, 13).

Căile de pătrundere a vieţii dumnezeieşti în umanitate sunt Sfintele Taine. Ele sunt revărsări din această viaţă şi mijloace de introducere a făpturii umane în sferele superioare ale divinului, căci toate „Tainele sunt o continuă şi multiplă dăruire personală a lui Hristos oamenilor în Biserică.” Prin ele, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu numai că ne descoperă dumnezeirea Sa, ci ne-o şi oferă în mod real şi gratuit. Tot ce-a avut, tot ce-a făcut, deplinătatea vieţii Sale o dă credincioşilor încorporaţi în El ca mădulare cinstite ale trupului Său tainic (Biserica), pentru a asigura în acest fel creşterea şi desăvârşirea acestui organism divino-uman.

Fireşte, nu este vorba de un act pasiv al omului în raportul său cu divinul şi nici de o transformare mecanică sau magică, ci de o liberă acceptare a harului dumnezeiesc şi o conlucrare cu el spre un progres spiritual continuu. De aceea, întreaga acţiune liturgică stă sub semnul chemării Duhului, iar aceste chemări nu rămân fără efect, ci sunt împlinite, căci Bisericii i-a fost încredinţat Duhul Sfânt spre a împlini lucrarea mântuirii şi „unde este Biserica acolo este şi Duhul Sfânt şi unde este Duhul Sfânt acolo e şi Biserica şi tot harul.”

Această idee a sfinţirii şi a reânnoirii vieţii noastre prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, capătă în Biserică expresie în toate formulele şi rugăciunile din cuprinsul rânduielii Sfintelor Taine. „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, cheamă pe robul Tău (X) către luminarea Ta cea sfântă – spune preotul înaintea începerii rânduielii Tainei Sfântului Botez. Dezbracă-l pe dânsul de cele vechi şi-l înnoieşte pentru viaţa de veci. Şi-l umple de puterea Sfântului Duh spre unirea cu Hristos ca să nu mai fie de acum fiu al trupului, ci fiu al împărăţiei Tale” sau „Părinte sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor , tămăduieşte pe robul tău acesta, de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins şi-l fă să vieze prin harul Hristosului Tău , că Tu eşti izvorul tămăduirilor, Dumnezeule, Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm împreună şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Preasfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”

Toate rugăciunile şi binecuvântările Bisericii sunt chemări stăruitoare ale ajutorului lui Dumnezeu şi trimiteri ale harului spre zidirea şi luminarea sufletească a credincioşilor. „Trimite Duhul Tău cel Sfânt şi sfinţeşte untdelemnul acesta şi-l fă robilor tăi care se vor unge, spre izbăvire desăvârşită de păcatele lor”- spune preotul la începutul primei rugăciuni din rânduiala Sfântului Maslu, sau: „Şi acum trimite harul Preasfântului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, care sfinţeşte toate şi sfinţeşte şi apa aceasta.” – este formula epiclezei din Rugăciunea sfinţirii apei de la slujba Aghesmei şi a Sfântului Botez.