Frângerea Pâinii în Noul Legământ

Dacă în Vechiul Testament Euharistia a fost prefigurată, în Noul Testament ea îşi găseşte împlinirea. Pâinea şi vinul din prefigurările vetero-testamentare, din simboluri devin adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos, prin puterea Duhului Sfânt. Astfel Euharistia va da darurilor pământeşti un sens nou şi, prin ele, Biserica va pregusta încă de aici ospăţul mesianic, eshatologic.

Aducând ca jertfă pâine şi vin, adică mâncarea şi băutura noastră pământească, noi Îi jertfim lui Dumnezeu ce avem mai de preţ.

Dar în Hristos, chiar şi hrana materială, devine pentru noi un mijloc de a ne împărtăşi de viaţa dumnezeiască. Căci pentru asta au fost create toate, să ne fie dăruită nemurirea prin ele.

“Faptul că sunt neant chemat la viaţă mă face să am nevoie ca pururea să mă hrănesc. De aici nevoia ca Dumnezeu să-mi fie pâine şi apă şi cuvânt şi har. De aici nevoia ca Dumnezeu să fie dragoste, să Se dea pe Sine, să Se smerească şi să-mi fie mie obiect pe care să-L stăpânesc, să-L am la îndemână, să-L mănânc, să mă cuminec. Dumnezeu umilit pentru a-mi fi mie stăpânirea mea, ceva pipăibil, băutură şi bucătură gurii mele. Trăiesc numai întrucât descopăr valoarea obiectivă şi euharistică a vieţii.”

Prin păcat, uităm adevăratul sens al vieţii, al lucrurilor şi totul devine suficient pentru sine, este privit ca având scopul în sine. Nu mai vedem lucrurile ca daruri prin care ne este împărtăşită iubirea, iar pâinea devine doar hrană pentru omul muritor.

După cum am văzut mai sus, mana din pustie simboliza pâinea coborâtă din cer. În Evanghelia Sfântului Ioan întâlnim această temă a Pâinii care Se coboară din cer pentru viaţa lumii (6, 51). În Evanghelii, Hristos este Pâinea vieţii, Cel care ne-a dat nouă cuvintele vieţii veşnice şi în acelaşi timp este Pâinea care ni s-a dat ca mâncare pentru viaţa de veci. Mântuitorul dezvoltă învăţătura despre „pâinea vieţii” imediat după minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor în pustie. Apostolii, uimiţi de minune, I-au pierdut urma Domnului Hristos, şi L-au aflat de cealaltă parte a mării. Nedumerirea lor era mare, căci nu ştiau cum a trecut marea, neavând corabie la îndemână: Învăţătorule, când ai venit aici? (Ioan 6, 25).

Puţin mâhnit parcă, Domnul le răspunde: Adevărat, adevărat vă grăiesc: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat pâine şi v-aţi săturat (Ioan 6, 26). Poate că ei credeau că, urmându-L pe Mântuitorul, fiind aproape de El, nu va mai fi nevoie să mai muncească, să-şi câştige pâinea de toate zilele, şi că El le va da pâinea de-a gata, repetând istoria cu mana din pustie.

Mântuitorul constată cu tristeţe că minunea nu i-a impresionat prea mult. Ca să-i lămurească, Mântuitorul a angajat cu ei o lungă discuţie, de data aceasta nu în aer liber, ci în sinagoga din Capernaum (Ioan 6, 59). A încercat să-i convingă că făcuse minunea pentru a le deschide altă perspectivă spirituală, să pună accentul pe minune, care era rezultatul unei intervenţii supranaturale, deci să se preocupe de supranatural şi nu pur şi simplu de mâncare: Sârguiţi-vă nu pentru hrana cea pieritoare, ci pentru hrana ce rămâne pentru viaţa veşnică (Ioan 6, 27).

În mod logic, întrebarea lor a sunat astfel: Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? (Ioan 6, 28).

Răspunsul Mântuitorului lămureşte scopul minunii din pustie: Lucrul lui Dumnezeu este acesta: Ca să credeţi în Cel pe care L-a trimis El (Ioan 6, 29). Aşadar, minunea trebuia să impună înaintea lor dumnezeirea Sa. Trebuia ca ei să creadă că El este trimis de la Dumnezeu, că este Fiul lui Dumnezeu, şi să creadă în învăţăturile Lui.