Iconografia Sfântului Altar

Iconografia Altarului

In iconografie, după ultimele cuvinte ale Hotărârii Sinodului din Constantinopol din 869-870 privind cinstirea Sfintelor icoane, în Vechiul Testament prin preînchipuiri, simboluri şi profeţii, iar în Noul Testament, mai întâi prin Întruparea Sa şi prin întreaga Sa lucrare, iar apoi prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli şi a primilor misionari creştini. Prin aceste reprezentări, privitorul, pătruns de puterea credinţei, ia cunoştinţă nu numai de evenimente istorice legate de împlinirea iconomiei lui Dumnezeu cu privire la mântuirea neamului omenesc, ci, mai cu seamă în pictura bizantină preponderentă în Biserica Ortodoxă Română de până în secolul XIX, va descoperi sensul şi încadrarea acestor reprezentări în propria sa existenţă creştină.

Privitorul, fiind atras irezistibil, înaintează duhovniceşte prin retrăirea în propria sa viaţă laolaltă cu Hristos, cu drepţii Vechiului Testament. Formularea “după chip şi asemănare” nu înseamnă neapărat reproducerea în mic a Marelui Creator, în sensul că omul ar fi o copie fidelă a divinităţii, ci mai curând, aşa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu se referă în mod special la demnitatea care i s-a dat, aceea de a fi stăpân al făpturii.

Prin urmare, omul chiar este imaginea lui Dumnezeu prin poziţia de re-creator, de modelator al lumii înconjurătoare. Numai în om se află dorul după altă frumuseţe. Cea prezentă nu-l satisface, devenind astfel sursă de inspiraţie. Cu cât ochiul omului contemplă frumuseţea spaţiului în care trăieşte, cu atât se nasc în sufletul lui doruri după noi şi sporite frumuseţi. Nichifor Crainic remarca prin această tânjire spre alte frumuseţi, din punct de vedere teologic, o reminescenţă în sufletul omului a frumuseţii inefabile pe care o contempla în starea de nevinovăţie. Numai aşa se poate explica faptul că unele personalităţi ale omenirii cu mari handicapuri fizice au reuşit sa creeze opere ce uimesc lumea. Cănd simţurile fizice îşi slăbesc sau întrerup legăturile cu lumea materială, se ascut, ca o compensaţie, simţurile spirituale spre lumea tainică, interioară, contemplând lumea frumuseţii celei mai presus de fire . Mai presus de toate cele create, omul rămâne modelul Creatorului sau, nu numai pentru că are în el dorul dupa frumos, ci pentru ca el însuşi se dovedeşte a fi un creator de frumos, dovedind astfel că el vine de unde se poate contempla nestingherit frumuseţea desăvârşită.

Biserica primară, sub puternica influenţă iudaică, a avut multe rezerve faţă de reprezentarea în imagine a lui Dumnezeu, a Sfinţilor îngeri, a Apostolilor, ori a unor momente din istoria mântuirii. Aceasta n-o făceau neapărat doar de teama de a nu cădea în idolatrie, cu toate că majoritatea creştinilor proveneau dintre iudei, ci mai curând pentru a nu desconsidera în vreun fel majestatea divina prin reprezentarea Divinităţii cu ajutorul penelului; în culori moarte, acest lucru fiind valabil şi în cazul Mântuitorului, Iisus Hristos, care în timpul petrecerii Sale în trup a fost luminat de Slava divină.

În necunoştinţă de cauză sau tendenţios, s-a susţinut uneori ca Sfânta Biserică ar fi retrogradă datorită restricţiilor privind erminia sau că ar estompa însăşi dezvoltarea artei în sine. Dar Biserica nu ar putea să se ridice împotriva propriului adevăr pe care îl propovăduieşte încă de la întemeierea sa, şi anume acela al frumosului ca rezultat al lucrării divine. Cuvintele psalmistului: “Cât de minunante sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu Înţelepciune Le-ai făcut!” (Psalmul 103, 25), nu sunt pentru ea doar o exclamaţie de admiraţie a frumosului mereu prezent în natură, ci şi un fel de angajare în imitarea divinităţii. Chiar în paginile Sfintei Scripturi găsim motivaţia artelor frumoase. Astfel, stim ca David l-a preaslăvit pe Dumnezeu, la fel ca alti prooroci în perioada vechi-testamentară si, de asemenea, în alte cărţi istorice (Judecători), precum şi în cele poetice şi mai ales profetice, multe texte depăşesc prin frumuseţea lor lucrările de vârf ale literaturii universale. Frumuseţile literare biblice nu erau destinate satisfacerii estetice a oamenilor, ci aveau o destinaţie sacră. Majoritatea textelor poetice din cartea Psalmilor erau destinate îmbogăţirii cultului divin. Prin urmare, cu mici exceptii, poezia biblică avea un caracter eminamente religios, pentru că poetul din arealul locuit de poporul consacrat lui Dumnezeu era mai întâi de toate un om credincios, un om de rugăciune.

În ciuda mărturiilor biblice unii susţin că poporul biblic n-a fost capabil să creeze o civilizaţie artistică asemenea grecilor sau a altor popoare, din cauza faptului că nu şi-au putut crea o civilizaţie stabilă, dar cu timpul s-a stabilit şi el în anumite teritorii pe care nu le-a mai abandonat. Mai curând am putea pune lipsa abundenţei urmelor civilizaţiei pe seama prea numeroaselor năvăliri străine. O altă cauză a abţinerii israeliţilor de la cultivarea anumitor arte a constituit-o Legea însăşi, care nu putea accepta decât arta ce putea fi pusă în slujba lui Dumnezeu. Diferenţa esentială între închinarea de multe ori excesivă, a popoarelor politeiste spre cultivarea artei, fie sculpturale, fie picturale, unde prioritatea era în interesul operei de sine şi mai puţin sau chiar deloc pentru ceea ce reprezenta opera - care duce implicit la căderea în idolatrie - şi concepţia biblică ce punea accentul pe om ca şi chip al lui Dumnezeu, este evidentă. În gândirea biblică, nu numai că rezultatul muncii artistului ducea la Dumnezeu, Marele artist care trebuia adorat pentru minunata operă a universului creat de El, dar şi artistul însuşi era un iluminat de Dumnezeu. Arta de a prelucra cu iscusinţă obiectele pentru cortul sfânt, meşterii Betaleel şi Oholiab o datorează şi unei iluminări divine (Iesire 36,1).