Magie și Religie

În încercarea de a definii fenomenul religios, majoritatea definiţiilor opun dihotomic profanul, adică viaţa laică, sacrului şi vieţii religioase în încercarea de a-l evidenţia mai bine pe acesta din urmă. Într-adevăr, aşa cum explică Eliade, „dacă vrem să delimităm şi să definim sacrul, trebuie să dispunem de o cantitate convenabilă de sacralităţi, adică de fapte sacre. Este vorba de rituri, mituri, de forme divine, obiecte sacre şi venerate, de simboluri, de cosmologii, de teleogumene, de oameni consacraţi, de animale, de plante, de locuri sacre etc. Fiecare categorie îşi are propria sa morfologie de o bogăţie luxuriantă şi stufoasă”.

În primă fază noi ne propunem să trasăm o delimitare doar între unele dintre înfăţişările sacrului mai precis între religie şi magie. În linia dezvoltării omului ca fiinţă socială şi religioasă, magia a precedat religia, provocându-i totuşi apariţia. Aşa cum arată şi Frazer în „Creanga de aur”, omul, la început, s-a crezut stăpân asupra forţelor naturii, dar a sfârşit prin a înţelege că lumea îi opune rezistenţă; imediat după aceea a înzestrat-o cu acele forţe misterioase pe care şi la atribuie şi lui. După ce deci fusese zeu, a populat lumea cu zei pe care şi i-a alăturat prin adoraţie şi rugăciune. În această ordine de idei, magia a reprezentat totalitatea vieţii mistice şi ştiinţifice a omului primitiv, fiind prima treaptă a evoluţiei mentale. Omul primitiv, mai spune Frazer putea gândi doar în termeni magici, aducând în sprijinul acestei afirmaţii predominanţa practicilor magice în culturile primitive şi în folclor. Taylor, în „Civilisation primitive” pune în legătură magia şi riturile acesteia cu animismul primitiv, pentru a argumenta întâietatea cronologică a magiei asupra religiei. Acesta este susţinut de Wilken în explicarea şi teoretizarea magiei exclusiv în contextul animismului şi şamanismului. Însă treptat, forţele personalizate de zei, deveneau tot mai greu de stăpânit şi explicat de unde şi nevoia unei argumentări şi unei organizări mai solide a cultului magic. Astfel, putem spune că religia a rezultat din eşecurile şi erorile magiei. Desigur, în contextul evoluţiei istorice, unele civilizaţii au rămas la stadiul magico-totemic al dezvoltării lor, în timp ce altele au pus bazele religiilor lumii. După cum spune şi Durkheim, „religia se întemeiază pe o comunitate de credinţă simbolizată de biserică: niciodată în istorie nu am întâlnit religie fără Biserică. Magia, deşi se bucură de o mare generalitate nu cunoaşte instituţia Bisericii. Cu alte cuvinte nu se poate concepe o biserică magică ”

O altă perspectivă împărtăşită de Marcel Mauss şi Henri Hubert aduce o nouă lumină asupra raportului dintre magie şi religie. La contactul dintre două civilizaţii, spun aceştia, spiritualitatea celei mai mici devine magie, de unde şi principalele caracteristici ale magiei păstrate până azi. Separând magia de religie cei doi autori afirmă că magia este „orice rit care nu face parte dintr-un cult organizat, orice rit privat, secret şi misterios, tinzând spre un rit prohibit” , iar în comparaţie, „religia este asociată unor activităţi publice şi solemne, pe când magia unora private şi secrete. Cea dintâi se exprimă pe deplin în sacrificiu, iar cea de a doua în maleficiu” Continuând teoriile celor doi autori deja amintiţi, J. Maxwell susţine această perspectivă a prohibiţiei magiei prin următoarea teorie: „în urma diferitelor invazii, cultul public al celor învinşi dispărea, fiind înlocuit cu cel al învingătorului. Astfel ,noile zeităţi se instalau în locul vechilor culte; divinităţile învinse treceau în rândul demonilor sau ale geniilor rele, preoţii lor deveneau magicieni sau vrăjitori, iar riturile lor o liturghie magică. Invocarea acestor zei presupunea de acum încolo discreţia totală şi secretul ultim”.

Orice act magic cuprinde trei elemente principale: agenţii care înfăptuiesc actul magic, actul magic în sine reprezentat de rituri precum şi reprezentările, adică ideile şi convingerile corespunzătoare actelor magice. În afară de aceste elemente, Mauss şi Hubert îi atribuie mai multe caracteristici sine qua non: În primul rând riturile magice şi întreaga magie trebuie să fie parte a tradiţiei, adică să se repete, şi în a căror eficacitate să se creadă necondiţionat. „Actele nonrepetitive şi în a căror eficacitate nu crede întregul grup nu pot fi numite magice”. Mai mult, actele strict individuale şi subiective cum sunt superstiţiile pescarilor sau ale jucătorilor de cărţi, de pildă, nu pot fi numite magice.

Magie si vrajitorie

În fundamentările teoretice antropologice ale magiei, ea a fost asimilată şi pusă în legătură de cele mai multe ori cu fenomenul vrăjitoresc. În completarea tezei sale despre agresivitate, Bronislav Malinowsky, aduce ipoteza funcţiei mitice a comportamentului vrăjitoresc, care reprezintă şi explică în multe culturi răul general şi principalele crize fundamentale ale morţii, bolii, pierderea potenţei sau eşecului. El vede în vrăjitorie, mai ales la societăţile primitive, un mijloc de a reduce la nivelul acceptabilului ceea ce este în mod normal inacceptabil (moarte, boală), acestea fiind atribuite unor cauze demonice mai mult sau mai puţin controlate.