Poruncă și Libertate

Introducere

În lumea antica, prin libertate se intelegea în special ceea ce noi numim astazi libertatea de alegere care se manifesta mai intâi în relatiile sociale şi publice.Dar, foarte repede se pune problema necesităţii şi se crează viziunea omului aflat în sclavia forţelor universului, a zeilor. La aceasta problemă, stoicii vor gasi rezolvarea în supunerea faţă de zei, ca fiind singura cale de a impaca libertatea cu necesitatea: Parere Deo es libertas. Ceva mai tarziu sensul notiunii evolueaza, se transforma şi se interiorizeaza, astfel că el capata sensul de: „libertate interioara şi intangibila în care individul dispune de sine însuşi (autarkeia).” Pare paradoxal cum a evoluat conceptul de libertate în lumea antica, cunoscuta fiind viziunea lor faţă lista despre individ şi necesitatea absoluta a legilor cosmice, de la o „perspectiva rigida şi mecanicista asupra libertăţii umane la o perspectiva deschisa.”

Vedem, de exemplu concepţia lui Filon care pune libertatea omului în legatură cu libertatea lui Dumnezeu, astfel că el devine unul din marii campioni al libertăţii.Libertatea pune problema daca alegerile noastre sunt determinate şi daca astfel viaţa morală nu-şi pierde cumva sensul. Kant credea că: “postulatul libertăţii trebuie să fie pus ca o condiţie de posibilitate a obligatiei morale.” De aceea, nu trebuie să confundăm obligaţia morală cu necesitatea, căci aceasta din urma fiind ceea ce nu poate fi exclude atât libertatea, cat şi obligatia.

Filozofia kantiană a libertăţii susţine ca imperativul moral nu are sens decât daca noi avem libertate, adică decât atunci când avem capacitatea de a alege între bine şi rău.Spinoza va relua vechea dilemă antică: libertate sau necesitate oferind solutia consimţirii la necesitate pentru a accede la libertate.

Raţionalismul modern pune problema altfel: sunt liber doar în momentul în care sunt eu insumi, doar atunci când nu actionez oricum şi fără motiv, ci doar când dau curs necesitatilor mele profunde. Astfel că: „actul liber, este actul cel mai gândit, cel mai profund motivat” şi astfel se ajunge la ideea ca folosirea şi cunoaşterea necesitatii constituie mijlocul de eliberare al omului.

Suntem liberi pentru că suntem ceea ce suntem, existenţă noastră precede esenţa şi astfel putem spune ca, intr-un fel, suntem condamnati la libertate.

Libertatea după învăţătura creştină

În ceea ce priveste concepţia creştină, putem spune ca aici libertatea umana apare în relatia concreta dintre om şi Dumnezeu, doar în Dumnezeu omul este liber. Asa ca ea are un caracter profund spiritualizat, interiorizat. Ideea biblica de libertate inseamna: „starea fericita de a fi fost eliberat de sclavie pentru o viata de bucurie şi satisfctie care nu era posibila anterior.” Concepţia patristica despre libertate este legata de gnoseologie, caci la ei: „nu exista virtute fără libertate…si este cu neputinta a ajunge la adevar fără practica virtutilor.” Altfel spus, destinul eshatologic al omului este legat de libertate care, la rândul ei este un atribut al chipului lui Dumnezeu din om.

Libertatea este legata în creştinism de marile concepte de bine şi de adevar. De aceea, Paul Evdochimov, cunoscut teolog ortodox dar perfect încădrat în paradigma culturala apuseana, va spune: „Libertatea tine de spirit, de persoana. Când aceasta se inalta, la capatul ei nu mai doreste decât binele şi adevarul”. În conditiile tuturor acestor idei filozofice şi teologice, astazi, intr-o lume zisa post-creştină, putem şi trebuie să afirmam ca: „Dumnezeu singur este libertatea omului”. Doar în, cu şi prin Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, putem afirma că libertatea noastră poate fi deplina. Prin El, Marele Eliberator, omul poate fi liber faţă de constrangerile universului, propriile limitari şi moarte. Caci, după Hristos libertatea se numeste inviere.În acest ultim secol devastator al ideologiilor şi nebuniilor umane, a devenit mai clar ca oricând că persoana şi libertatea, ca şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, sunt marile(re) descoperiri şi valori ale umanitatii.

Distincţia între libertate şi poruncă

Pentru a descifra drepturile voinţei umane, trebuie să facem o scurtă recapitulare a statutului ontologic al voinţei.Voinţa omului a fost liberă întru început. De ce a fost omul creat cu voinţă liberă? De ce libertatea este atributul indispensabil al omului?

Sfântul Maxim Marturisitorul explică acest fapt al libertăţii desăvârşite a omului prin faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu care este Fiinţă perfect liberă. Apoi, mai adaugă că, Dumnezeu nu ar fi constatat ca toate sunt bune foarte dacă omului i-ar fi lipsit libertatea; în acest fel explică Sf. Maxim aparitia răului în lume: prin deturnarea libertăţii voinţei de la orientarea ei iniţială (către chipul lui Dumnezeu, către mergerea întru asemănarea cu Dumnezeu); şi astfel, omul şi-a lăsat voinţa atrasă mai mult de frumuseţea creaţiei decât de frumuseţea Creatorului. Căci, aşa cum marturiseşte Scriptura: « femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat barbatului său şi a mâncat şi el ». Drept urmare, voinţa omului s-a orientat către elementele creaţiei ignorând pe Creator. Depărtarea omului de Creator, act care s-a făcut prin voinţă liberă, este semnalată de Scriptură prin răspunsul dat de Adam când acesta este chemat de Dumnezeu: “Am vazut că sunt gol şi m-am ascuns” . Deducem simplu ca actul ascunderii în creaţie a fost în fapt un act al liberei voinţe.

Avem în Sfânta Scriptură numeroase exemple cu privire la dreptul omului de a-şi exersa voinţa în sensurile în care acesta voieşte. Mântuitorul Iisus Hristos face adesea apel la voinţa oamenilor şi niciodată nu obstrucţionează dreptul omului la decizie personală. Despre dreptul voinţei de a acţiona liber şi fără îngrădire Sfântul Apostol Pavel spune: « căci nu săvârşesc ceea ce voiesc ci fac ceea ce urăsc » … « căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc … iar dacă fac ceea ce nu voiesc nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieste în mine »

Deci, putem spune ca voinţa este atât de liberă încât chiar omul însuşi poate acţiona împotriva ei. Un al doilea aspect care rezultă negresit din spusa Sfântului Apostol Pavel este acela care releva faptul ca voinţa poate fi oreintată spre Dumnezeu şi spre legea divină chiar dacă omul este în stare de păcat; ca urmare a acestui fapt dreptul voinţei de a-i alege obiectul rămâne neatins.