Starea primordială și destinul omului

Introducere

Creştinismul acordǎ omului o valoare cu totul excepţionalǎ. De aceea antropologia ocupǎ un loc important în doctrina creştinǎ. În conformitate cu aceastǎ doctrinǎ, omul este încheierea şi încoronarea acestei creaţii şi valoarea demnitǎţii lui întemeiatǎ pe valoarea cu nimic comparabilǎ asufletului omenesc, este cea mai înaltǎ valoare din lumea aceasta. Omul este centrul creaţiei - un microcosmos . El este punctual cosmic, singurul punct în care cerul cu pǎmântul, veşnicia cu vremelnicia se întretaie, unindu-se; întrucât numai omul aparţine în acelaşi timp şi lumii spirituale şi celei materiale, lumi pe care le uneşte prin dihotonismul naturii sale, fiind el prin aceasta o lume micǎ, icoanǎ a lumii celei mari.

Creştinismul vede în om fiinţa creatǎ cu o menire foarte înaltǎ şi iubitǎ de Dumnezeu, fiinţa care trebuie ridicatǎ şi mântuitǎ, fiind singura de aici care poartǎ în sine chipul lui Dumnezeu. Pentru mântuirea omului se întrupeazǎ însuşi Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, persoana a doua a Treimii dumnezeieşti, „luând chipul robului şi fǎcându-se întru asemǎnarea oamenilor” (Filip. 2, 7), restaurând astfel firea umanǎ şi repunând pe om pe calea adevǎratei sale meniri. Omul ridicat prin natura şi demnitatea sa deasupra tuturor fǎpturilor pǎmânteşti a primit o menire sau destinaţie potrivitǎ cu locul pe care îl ocupǎ, şi anume aceea de a se face „părtaş dumnezeieştii firi” (II Pt. 1, 4) şi dumnezeu prin înfiere.

1. Omul – chip şi asemănare a lui Dumnezeu

Omul este făcut de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa” din trup şi suflet; din trup luat din pământ şi din suflet primit prin suflare de la Dumnezeu, cu menirea să fie regele creaturilor, reprezentantul său pe pământ. Trupul omului fiind creat din pământ e muritor, trecător ca tot ce e pământesc. Sufletul fiind suflare de la Dumnezeu, este nemuritor ca tot ce are esenţă divină. Prin „chipul” lui Dumnezeu care se oglindeşte în om înţelegem darurile şi puterile cu care a înzestrat Dumnezeu sufletul omului: conştiinţa de sine, mintea sănătoasă, raţiunea logică, imaginaţia creatoare, memoria, sentimentul, voinţa şi nemurirea. Cu ajutorul acestor graţii şi forţe spirituale, omul îşi îndeplineşte în „asemănare” cu Creatorul său, rolul de stăpân al pământului, misiunea de reprezentant şi moştenitor, pentru că fiul e şi moştenitor, destinul de creator de cultură şi civilizaţie, până la asemănarea morală cu Dumnezeu.

Dumnezeu fiind spirit pur, fără îndoială că chipul lui Dumnezeu în om se raportează la natura spirituală a omului, anume la raţiunea, voinţa şi sentimentul omului, întrucât toate aceastea tind spre Dumnezeu ca spre adevărul, binele şi fericirea absolută. Chipul lui Dumnezeu în om este sufletul acestuia în înclinaţia lui spre Dumnezeu. Concepţia aceasta domină la Sfinţii Părinţi.

Stăpânirea asupra naturii nu este decât consecinţa şi manifestarea chipului Dumnezeiesc prin care omul se ridică peste toate creaturile pământeşti. Lucrul acesta îl exprimă şi Sfânta Scriptură, care adaugă cuvintelor despre chip şi asemănare, stăpânirea peste natură.

Centrul ideii de Dumnezeu îl formează ideea de viaţă, spiritualitatea şi sfinţenia, iar ideea de sfinţenie este arătată în mod expres ca fiind rezervată lui Dumnezeu, atunci sensul afirmaţiei că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu nu poate fi decât acela că şi omul este o personalitate vie şi spirituală. Pe pământ singur omul este chipul personalităţii spirituale a lui Dumnezeu dar totuşi alcătuit dintr-o substanţă inferioară. Ca şi Dumnezeu omul este un domnitor, un stăpân, un conducător al întregii naturi pe care el, omul, trebuie să şi-o supună şi să o folosească. Singur omul, posedă capacitatea de a vorbi pe care nu o are decât Dumnezeu, precum şi capacitatea gândirii, a voinţei şi a tuturor funcţiilor spirituale şi sufleteşti.