Anomia

Datorita stratificarii sociale si naturale a oamenilor, societatea cuprinde indivizi cu o mare diversitate, de la conduite adecvate normelor si valorilor vietii, pâna la conduite de încalcare a lor. Cum societatea nu este o interactiune mecanica de indivizi, reactiile fata de procesele, faptele si deciziile individuale sau de grup sunt indubitabil variate. Cei mai multi oameni se conformeaza la normele sociale, însa un numar de indivizi, din motive personale sau din cauze sociale, manifesta o atitudine potrivnica regulilor sociale. Acestia se abat de la conduita generala si genereaza fenomenul deviantei. Devianta apare ca un mod specific de a gândi si a actiona fata de mecanismele sociale de reglementare a comportamentelor umane si sociale: permis/interzis, corect/incorect, just/injust, libertate/constrângere, acceptabil/inacceptabil, acord/dezacord, moral/imoral. Judecarea comportamentelor se face, obisnuit, în aceasta dihotomie, în care unii sunt buni si altii sunt rai. În fiecare societate se stabileste cadrul legal de actiune a individului si a grupurilor, iar dincolo de acest cadru exista doar devierea de la principiile si regulile acestuia.

Devianta este definita ca tip de conduită care se abate de la regulile admise de societate, Sorin Radulescu defineste devianta ca fiind „orice act, conduita sau manifestare care violeaza normele scrise sau nescrise ale societatii ori ale unui grup social particular“, deci devianta constituie reflexul fata de ceea ce este considerat normal de catre o colectivitate. Orice abatere de la principii si reguli dupa care se organizeaza viata colectiva este considerata devianta. Orice afirmare a deviantei este strâns legata de zona de permisivitate a comportamentelor indivizilor. De aceea, devianta cuprinde o mare

diversitate de conduite: ilegale, imorale, antisociale, excentrice. Un comportament deviant este un comportament „atipic“ diferit de pozitia standard si invadeaza normele si valorile acceptate si recunoscute de catre un sistem social.

Devianta a constituit un obiect al interpretarii sociologice din varii perspective. Cum societatea, era preocupata de asigurarea ordinii si a stabilitatii împotriva grupurilor si a indivizilor care încercau sau actionau împotriva normelor si valorilor ei, în plan teoretic s-a manifestat un interes special pentru explicarea proceselor, fenomenelor si comportamentelor deviante.

Unele explicatii ale deviantei se concentreaza asupra fortelor sociale mari. O astfel de teorie pune accentual pe conceptual de anomie, noţiune ce desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglemen¬tează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost introdus în limbajul disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie Guyau, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dar conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E. Durkheim. Termenul de anomie este utilizat de Durkheim, mai întîi, în La Division du travail social (1893), pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii în societatea din timpul său, generată de lipsa unei reglementări satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei „solidarităţi organice") şi apoi Le Suicide (1897), unde anomia îşi găseşte aplicaţie în cunoscuta clasificare a sinuciderilor: „egoiste", „altruiste", „anomice" şi „fataliste".

În lucrarea Diviziunea muncii sociale, E. Durkheim afirma ca o societate functioneaza normal când îndeplineste trei conditii:

- între elementele “organele” care constituie ansamblul social, este necesar sa existe un ansamblu de relatii solidare;

- constientizarea acestei solidaritati de catre elementele în cauza;

- o forma de reglementare a functionarii ansamblului social care “predetermina” modul în care elementele întregului trebuie sa convearga între ele.

În conceptia sa studiul unei societati trebuie sa înceapa cu studiul solidaritatii sociale, deci a legaturilor sociale.

El considera ca orice societate (unitate de indivizi) este compusa din populatii (deci dintr-un anumit numar de membrii si din legaturile sociale între membrii unei populatii.)

Procesul de integrare sociala reprezinta extinderea legaturilor sociale asupra membrilor unei populatii, iar anomia reprezinta tocmai procesul opus, respectiv comprimarea, reducerea numarului si intensitatii legaturilor sociale între membrii unei populatii (dezintegrare sociala).

Solidaritatea sociala se realizeaza prin diviziunea muncii . Pentru E. Durkheim este important a sti în ce masura solidaritatea sociala produsa de diviziunea muncii contribuie la integrarea generala a societatii, “întrucât numai atunci vom stii pâna la ce punct este necesara, daca este un factor esential al coeziunii sociale sau dimpotriva, nu este decât o conditie accesorie si secundara”. El propune pentru clarificarea problemei ca, “ este necesar sa comparam aceasta legatura sociala cu altele, spre a-i masura partea care-i revine în efectul total si în acest scop este indispensabil sa începem prin a clarifica diferitele specii de solidaritate sociala.

În viziunea sociologului societatea este exterioara indivizilor, ea are o “putere morala” care genereaza constiinta colectiva; “forma cea mai înalta a vietii

psihice pentru ca ea este constiinta constiintei”.