Fundamentalismul Islamic

Fundamentalismul islamic, modalitate

de manifestare a neoterorismului

Problematica terorismului contemporan a capatat o data cu tragicele evenimente petrecute în SUA, la 11 septembrie 2001 valente deosebite, determinând schimbarea viziunii majoritatii statelor lumii fata de acest flagel, indiferent daca ele s-au confruntat cu acte teroriste concrete pe teritoriile lor nationale.

Nimic nu va fi ca înainte [1] aprecia un cotidian, iar caracterizarea data atentatelor teroriste de hiperterorism ori megaterorism subliniaza ca agresiunea este atât de mare încât nu seamana cu nimic cunoscut pâna în prezent. Atât de mare încât nu i se poate da nume. Atentat? Atac? Act de razboi? [2].

În acest context nou s-a avansat conceptul de neoterorism sau superterorism  forma inedita de manifestare pe plan mondial a confruntarilor militare asimetrice, care pot îmbraca fie caracterul clasic de actiune militara, fie de folosire a unor mijloace sau metode specifice neconventionale. Situatia este impusa de faptul ca nu este exclus ca superterorismul sa recurga în viitor la utilizarea armelor de distrugere în masa, manifestându-se sub forma terorismului nuclear, chimic sau bacteriologic sau la ecoterorism si ciberterorism, cu consecinte greu de imaginat la scara nationala sau mondiala.

Rivalitatea religioasa împletita cu xenofobia, cu ura patimasa manifestata fatis în numele unor precepte absolutizate reprezinta o realitate veche de secole. Neoterorismul de factura fundamentalist-religioasa se particularizeaza de cel clasic prin impactul mediatic pe care este capabil sa-l realizeze, prin potentialul de intimidare si de inducere a terorii de care dispune.

Fundamentalismul religios îsi poate directiona potentialul de ura si violenta, inclusiv spre proprii coreligionari care deviaza de la linia preceptelor absolutizate.

Sursa fundamentalismului islamic ca si a terorismului de origine extremist-islamica nu a constituit-o niciodata Coranul, Sharia sau alte precepte religioase musulmane, ci dezvoltarea anacronica a tarilor musulmane în contextul afirmarii economice si politice a Occidentului crestin. Multi musulmani ferventi au interpretat starea de inferioritate

economica, sociala si politica ca pe un semn al relaxarii lor spirituale, fapt care a dus la naruirea imperiilor arabe si a celui otoman.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, un teolog numit El-Wahhab a pus bazele unei miscari de renastere a Islamului, bazata pe disciplina religioasa. Noua miscare a servit drept ideologie de lupta unui seic local, Mohamed Ibn Saud care a unit triburile din Peninsula Arabica punând bazele Arabiei Saudite si dinastiei cu acelasi nume. Resurectia islamica a adus cu sine si primele derapari de factura terorista, El-Wahhab autorizând masacrele de la Qarbala, unde au fost ucisi mii de arabi. Cu toate acestea, primul apostol al fundamentalismului islamic violent a fost un molah itinerant, scriitor si activist politic numit El-Afgani, care a decretat ca nu exista nici o compatibilitate între islam (care cuprindea religia, legea, guvernarea si socialul) si modul de viata de tip occidental (european).

Transformarea fundamentalismului religios în politica de mase a debutat în 1928 când un activist egiptean, El-Banna, a format Fratia Musulmana. Aceasta organizare politica a derapat spre terorism datorita ideologului Said Qutb. Acesta a trasat linia politica clasica a terorismului fundamentalist islamic, care se angaja în lichidarea tuturor guvernelor musulmane corupte de ideile occidentale si înlocuirea acestora cu conduceri devotate aplicarii stricte a Shariei. Victima cea mai proeminenta a fundamentalistilor islamici clasici a fost presedintele egiptean Anwar El Sadat asasinat în 1981, dar fundamentalistii au obtinut si succese politice si militare de proportii cum a fost revolutia islamica din Iran, din 1979, care a condus la instaurarea regimului Ayatolahului Kho-meiny si ocuparea Kabulului în 1996 de catre regimul taliban afgan.

Diferenta esentiala între fundamentalismul islamic clasic si neoterorismul fundamentalist islamic consta în faptul ca primul era îndreptat în special împotriva guvernarilor musulmane banuite a fi corupte de civilizatia apuseana, în timp ce neoteroristii islamici îsi propun în secolul al XXI-lea sa distruga sursele si promotorii coruptiei Shariei, adica civilizatia apuseana.