Konrad Lorenz - Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate

Cineva m-a întrebat mai demult dacă mi-ar placea să trăiesc veşnic. Am răspuns că nu, pentru că m-ar durea să văd cum cei apropiaţi mie mor, iar eu nu aş avea cum să schimb asta. După ce am citit cartea lui Konrad Lorenz “Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” m-am răzgândit, din simplul motiv că m-a făcut curioasă să stiu dacă şi acum câteva zeci de ani oamenii aveau aceeaşi mentalitate “după mine, potopul” ca şi acum. Totuşi, într-un fel nu sunt de acord cu prezenţa adjectivului “civilizat” în titlu, deoarece sunt de părere că oamenii erau mult mai civilizaţi acum câteva zeci de ani, chiar şi atunci când nu existau maşini, sau blocuri, sau orice altceva ce ar putea fi considerat azi “civilizat”. La o privire foarte atentă asupra fiecărui om în parte, cred ca am ajunge la concluzia că nu există nici măcar un singur om cu adevărat civilizat pe planeta asta. În ziua de astăzi civilizaţia este o chestiune de faţadă. Deşi mă întâlnesc zi de zi cu problemele despre care ne vorbeşte Lorenz, nu am fost niciodată îndeajuns de atentă să le observ îndeaproape şi să încerc să le înţeleg. Cred că această carte este extrem de folositoare pentru oricine şi cel mai important, este accesibilă oricui deoarece Lorenz adoptă un limbaj uzual.

Konrad Lorenz este laureat al Premiului Nobel în 1973 (pentru medicina si fiziologie), şi este fondator al etologiei (ştiinţa comportamentului animal). “Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” este structurată pe zece capitole; primul ne introduce în etologie, opt dintre ele ating probleme fundamentale ale omenirii, iar ultimul capitol este un rezumat al întregii lucrări. Cartea esenţializează consecinţele evoluţiei oamenilor, care în viziunea lui Lorenz sunt considerate “păcate capitale”.

Suprapopularea. Aglomerarea urbana duce la intensificarea comportamentului agresiv al oamenilor care sunt obligaţi sa trăiască cu un spatiu personal din ce în ce mai restrans. În autobuze, pe străzi, la concerte, suntem în permanenţă în apropierea altor persoane, majoritatea necunoscute, fapt care ne determina să fim din ce în ce mai puţin prietenoşi. “Din nenumărate experienţe făcute pe animale a reieşit că agresiunea din interiorul unei specii poate fi amplificată prin înghesiurea indivizilor”(K. Lorenz, 2007, pagina 20). Deşi trăim în preajma multor oameni, în loc sa fim mai prietenoşi, suntem mai ostili, ne urâm între noi, ne vorbim urât, ajungem sa ne injuram sau chiar sa ne omorâm. În filme (majoritatea americane) aud tot mai des expresia “Don’t get involved” adică „Nu te implica”, deci oamenii se implică emoţional din ce în ce mai puţin, cu cât avem mai mulţi oameni în jurul nostru cu atat relaţiile devin mai superficiale:”noi nu suntem structural capabili sa-i iubim pe toţi oamenii”(K. Lorenz, 2007, pagina 19). Toţi ne oprim pe strada sa ne uitam la cineva care este cazut, dar puţini ne arătam dispuşi să dam o mână de ajutor.

Pustiirea spaţiului vital. Toate fiinţele vii, indiferent de marimea lor, sunt adaptate unele la altele. Vorbind despre specii, şi nu despre indivizi, pot afirma chiar că prădătorul şi prada nu sunt deloc în poziţii ostile. Orice dezechilibru produs într-un spaţiu, duce în timp la distrugerea acestuia. Defrişările in exces, pescuitul unui anumit tip de peşte (deşi nu sunt peşti ci mamiferele, balenele pot fi un exemplu), vânarea unui anumit tip de animal, introducerea unui animal într-un habitat în care el nu exista (câinii dingo în Australia), toate acestea sunt greşeli care produc dezechilibre majore în ecosisteme. Cu toţii suntem astăzi îndemnaţi prin diferite moduri, să reciclam hârtia, sau orice altceva, dar câţi dintre noi o şi fac? Poate de jenă că am putea fi priviţi ciudat cand ducem hârtia la centrele de reciclare, poate din cauza comoditatii, puţini renunţăm la timp din vieţile noastre pentru a-l aloca unei activitaţi atat de importante cum este protejarea spaţiului în care trăim.