Socializarea Copilului în Familie

Socializarea copilului în familie

Socializarea constituie procesul de continua transformare a individului „din fiinta biologica într-un subiect al unei culturi specifice” (Bernstein). Desi aptitudinea de socializare este o caracteristica esentiala a naturii umane, la nastere, facultatile intelectuale, afective, de relationare, actionale exista numai în stadiu de virtualitate; pentru a se dezvolta, ele necesita un context social capabil sa ofere copilului situatii multiple de comunicare sociala si afectiva.

Prin socializare se transmit si se structureaza:

– modalitatile de comunicare: sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);

– modele sociale de comportament pe baza unor norme functionale considerate ca valori într-o anumita cultura;

– seturi instrumentale (modalitati de cunoastere, de învatare etc.);

– posibilitati de relationare interpersonale ca si forme de comportament caracteristice vietii de grup;

– modelarea motivational-afectiva a individului.

Mecanismele socializarii: adoptarea succesiva de status-uri si roluri sociale (prescolar, scolar, adolescent etc.), învatarea sociala, învatarea institutionalizata, jocul, imitatia, identificarea etc.

Socializarea începe în copilarie, se continua într-o forma marcata pâna în stadiul de adult si mai putin dupa (socializarea continua). Finalitatea sa este reprezentata de adaptarea si integrarea în societate si în lumea valorilor.

Conditii ale socializarii copilului în familie

Reusita / nereusita socializarii prin intermediul grupului familial sunt conditionate de:

Climatul afectiv: atunci când acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfactie obtinut în relatiile cu ceilalti parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisa importanta a maturizarii intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emotionale, tensiunea, violenta, conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci când avem de-a face cu diferite forme de tulburari de comportament, dar si cu retardari intelectuale, care adesea nu sunt conditionate atât genetic cât social.

Simetria / asimetria familiei: în familie, relatiile de rol ale parintilor trebuie sa fie simetrice si complementare; ele sunt reglate de exigente socio-culturale de care nu se poate face abstractie. Absenta unuia dintre parinti este nefavorabila maturizarii, fie datorita faptului ca un singur parinte este nevoit sa-si asume sarcini cu valente contradictorii (afective si autoritare), fie datorita distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul (afectiune excesiva, de exemplu).

Atitudine de acceptare / neacceptare a parintilor fata de copil. De multe ori neconstientizata, neacceptarea se poate manifesta în forme disimulate, de tipul comportamentelor autoritare, motivate în plan constient prin grija pentru copil, sau al unor comportamente aparent acceptante, cu ar fi supraprotectia.

Numarul de copii si locul în familie: copilul unic are multe sanse sa creeze o situatie problematica deoarece el va focaliza afectivitatea adultilor care vor avea tendinta sa-l supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizeaza maturizarea afectiva, realismul în relatiile interpersonale si capacitatile adaptative.

Compozitia fratriei: diversificarea pe sexe în cadrul grupului fratern mixt este de natura sa atenueze rivalitatile în timp ce omogenitatea va accentua opozitia si confruntarea.

Modelele culturale ale familiei: copilul este de la început „prizonier” al unui anumit mediu cultural. De aceea, succesul sau esecul sau sunt, într-o oarecare masura, predeterminate de ceea ce i se ofera de timpuriu.

Stilul educativ practicat în familie: comportamentul autoritar (paternalist), exagerat permisiv (de tip matern) ca si comportamentul indiferent constituie factori importanti de predictie a esecului în dezvoltarea sociala a copilului.