Tipologia Indicatorilor - Scalele

Investigaţia în domeniul ştiinţelor sociale şi comportamentale, ca oricare cercetare ştiinţifică, are ca scop descoperirea adevărului. “Pe baza analizei aprofundate a realităţii, cercetarea sociologică, psihologică ş.a.m.d. tinde spre formularea unor legi, cu scopul găsirii invarianţilor, a relaţiilor de profunzime dintre variabile. Măsurarea şi controlul variabilelor sunt esenţiale în cercetarea ştiinţifică a vieţii sociale şi comportamentelor.¹”

Gary King, Robert Keohane şi Sidney Verba (apud. Chelcea, Septimiu; Iniţiere în cercetarea sociologică, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, pp.23) apreciau că cercetarea ştiinţifică a socioumanului are patru caracteristici:

1. Obiectul cercetării îl constituie formularea de inferenţe. A face inferenţe înseamnă “a trage concluzii mai generale privitoare la ceva care nu este observabil, pornind de la datele colectate” (op. cit.)

2. Procedurile sunt publice. Aparţinând domeniului public, cercetarea sociologică trebuie sa fie transparentă.

3. Concluziile sunt incerte. Întreaga cunoaştere este incertă.

4. Caracterul ştiinţific este dat de metoda folosită. Karl Pearson (1892, apud Chelcea, op.cit.) aprecia că unitatea ştiinţei constă în metodă, nu în materialul de studiu.

Conform acestor autori, cele patru caracteristici ale ştiinţei conduc la concluzia că cercetarea sociologică este o activitate socială.

Cercetătorul în ştiinţele umane trebuie să inventeze şi să folosească permanent instrumente apte să măsoare variabilele care îl interesează. Termenul “măsuratoare” este folosit cu bună ştiinţă, întrucât proprietăţilor lucrurilor trebuie să le corespundă proprietăţi ale numerelor. “Dificultatea constă în maximizarea adecvării între proprietăţile numerelor, definite în universul matematic şi proprietăţile lucrurilor, definite în universul psihologic, sociologic, medical, etc. Dacă însă numărul instrumentelor de măsură folosit în ştiinţele umane este imens, varietatea caracteristicilor matematice ale măsurătorilor este mult mai mică şi în realitate nu există decât patru categorii diferite de măsuratori, numite, în statistică, scale de masură²”.

¹Chelcea, Septimiu; Iniţiere în cercetarea sociologică, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, pp.23

²Rateau, Patrick; Metodele şi statisticile experimentale în ştiinţele umane, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp.49

În Dicţionarul de sociologie¹, măsurarea socială este definită ca “stabilire a unei ordini de mărime (frecvenţă, intensitate, etc.) prin atribuire de valori, în acord cu proprietăţile obiectului social studiat” sau “principalul element de sudură între nivelul teoretic şi cel empiric al cunoaşterii”. Ea este precedată şi pregătită de analiza conceptuală şi de operaţionalizare şi cuantificare. Rezultatul celor două din urmă îl constituie indicatorii de cercetare direct observabili si măsurabili. Aceşti indicatori, transpuşi în instrumente de cercetare precum chestionare, fişe de observaţie, scheme experimentale şi de analiză a conţinutului, scale, teste, etc., permit efectuarea măsurătorilor. Aceasta este o operaţie empirică.

Conform autorilor Dicţionarului de sociologie, Vlăsceanu şi Zamfir, elementele componente ale măsurării sociale sunt următoarele trei:

1. obiectul de măsurat;

2. etalonul de măsură;

3. regulile de atribuire a valorilor.

1. Obiectul de măsurat este alcătuit din fapte, fenomene şi procese sociale, începând cu cele de natură macrosocială (care privesc societatea globală) şi sfârşind cu cele de natură microsocială (referitoare la acţiuni, comportamente, relaţii individuale şi de grup).

2. Etalonul de măsură reprezintă o mărime definită, cu care urmează a fi comparate aspectele cantitative (mărimile variabile) ce caracterizează fenomenele şi procesele sociale în vederea determinării valorii lor. Există două tipuri de etaloane:

a) etalonul natural - în care se defineşte o mărime naturală de măsură, cu semnificaţie de unitate;

b) etalonul conceptual - alcătuit dintr-o serie de criterii, standarde ce definesc o mărime relativă, o unitate convenţională de măsură.

3. Regulile de atribuire a valorilor (numere, numerale sau simboluri) urmează îndeaproape natura obiectului studiat şi caracteristicile etalonului utilizat în măsurare. Acest fapt conduce la anumite niveluri de măsură. În literatura de specialitate sunt formulate patru niveluri de măsură:

1) nominal (categorial) - este alcătuit dintr-un set de categorii. Atribuirea valorilor se face pe baza relaţiei de egalitate/inegalitate. Această relaţie este simetrică şi tranzitivă. Valorile atribuite sunt simboluri, ele reprezintă simple nume investite cu funcţia de clasificare.

2) ordinal (indică ordinea) - corespunde situaţiilor în care proprietăţile se pot ierarhiza. Valorile atribuite reflectă relaţia de ordine “mai mare”, “mai mic”, indicându-se rangul poziţiilor ocupate pe o scală, fără a se putea preciza diferenţele dintre ele. Relaţia de ordine este asimetrică şi tranzitivă. Metoda comparativă se bazează pe un astfel de nivel de măsură.

3) de interval (redă intensitatea) - corespunde situaţiilor în care obiectul măsurat poate fi descris cantitativ prin valori numerice. În cercetarea socială, nivelul de interval este doar aproximat prin intermediul diferitelor tehnici de scalare a intensităţii.