Autoritățile administrației publice - șeful statului

Administratia este una din institutiile publice care compun statul si este formata, la randul ei, din alte institutii si organisme permanente, cum ar fi: administratiile financiare, etc., adica totalitatea puterilor de guvernamant asupra unui teritoriu, fara dreptul de a dispune de acesta. Astfel ca, notiunea de „administratie publica” se poate intelege facand conexiunea intre cele mentionate anterior cu adjectivul „public, -a” care arata apartenenta unei colectivitati sau provenienta de la o colectivitate. Guvernul, ministerele, consiliile locale, primarii diferitelor localitati, s.a. sunt organe de stat competente sa ia masuri si sa emita dispozitii cu caracter obligatoriu; ele sunt autoritati ale administratiei publice insa difera prin competenta teritoriala care poate fi extinsa pe intreg teritoriu national sau pe teritoriul unitatii administrative unde au fost alese. Trebuie mentionat faptul ca atributia este prerogativa recunoscuta unui organ, compartiment sau persoana iar ansamblul lor compune competeta unui organ, compatriment functional sau persoane.

Competenta teritoriala este unul din cele doua criterii clasificatoare ale organelor executive, a caror totalitate formeaza un sistem constand in organizarea executarii si executarea in concret a actelor normative numit activitatea executiva. In unele state sistemul de organe compus din guvern si din intregul aparat administrativ, in frunte cu seful statului formeaza puterea executiva care coexista alaturi de celelalte puteri organizate in stat, si anume legiuitoare si judecatoreasca. Fiecare organ executiv are o competenta determinata de totalitatea atributiilor autoritatilor administratiei publice, ale unor compartimente din structura acestora sau persoane si limitele exercitarii lor. Dupa criteriul competentei materiale, organele executive se clasifica in organe cu competenta generala si organe de specialitate, iar din punct de vedere al competentei teritoriale distingem intre organele centrale si cele locale.

Ca sistem de organizare administratia publica cuprinde o multitudine de parti componente cu denumiri, cu servicii, atributii si activitati diferite. Legatura sistemului administratiei publice cu puterea executiva se face prin guvern, ministere si celelalte organe ale administratiei publice centrale. La randul sau administratia publica centrala are in teritoriu diferite organe deconcentrate care organizeaza executarea legii in unitatile administrativ teritoriale sau in unitati administrative speciale (cai ferate, armata) in legatura cu domeniul specific de activitate.

Sistemul administratiei publice mai cuprinde si organele administratiei publice locale, respectiv consiliile comunale, consiliile orasenesti si consiliile judetene, care sunt compuse din consilieri alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, in conditiile stabilite de Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale.

Instituţia şefului de stat îşi are originea in istoria globala, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult, statele, concepute ca mari colectivităţi umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puţin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice şi instituţia şefului de stat.

Explicarea instituţiei şefului de stat presupune înţelegerea corectă a relaţiei popor (naţiune) organizare statală a puterii. Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de locul şefului de stat în acest executiv.

Este interesantă o observaţie în sensul căreia între şefii de state există diferenţieri evidente, iar „preşedintele Republicii franceze nu are decât puţine trăsături comune cu cel al Republicii italiene”

Această evoluţie a instituţiei şefului de stat în ţara noastră o vom explica prin prisma dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima noastră constituţie. Astfel, potrivit Statului lui Cuza puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective.

Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituţionale sunt puse de acord cu această realitate.

Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art. 34), că puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39). Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art. 34) care-l declară capul statului (art. 30) şi desigur cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi 39 ale Constituţiei din 1923.

În perioada 1940 – 1944 prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele rămâne ca şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944.

Prin Legea nr. 363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului republicii, care devine şef de stat colegial. Aceasta a fost organizat ca un organ al administraţiei de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea Decretului nr. 31/1948. Constatarea este interesantă din punct de vedere istoric pentru că dacă actele constituţionale adoptate în această perioadă (ne referim îndeosebi la Decretul nr. 1626/1944 şi Decretul nr. 2218/1946) au menţinut separaţia puterilor, Legea nr. 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii.

Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat, care este menţinut şi de Constituţia din anul 1965. În anul 1974 Constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană.

După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul – Lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al consiliului. Decretul – Lege încredinţează exercitarea atribuţiilor de şef de stat preşedintelui consiliului.

Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.

Una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirile şefului de stat. În practică răspunsul depinde de foarte mulţi factori, precum structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea o succintă incursiune în alte sisteme constituţionale prezintă interes.

În Franţa, preşedintele republicii veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor comunităţii şi al tratatelor (art. 5 al Constituţiei Franţei). Preşedintele de republică în Franţa exercită atribuţii care au un anumit specific dată fiind poziţia sa în sistemul constituţional.