Cercetarea Științifică în Perioada Contemporană

1 Introducere

Cercetarea este căutarea sistematică, uneori accidentală, de noi cunoştinţe şi se desfăşoară de regulă în cadrul disciplinelor academice.

Prin definiţie, activitatea de cercetare se referă la producerea de noi cunoştinţe, care pot fi noi numai dacă sunt recunoscute ca atare pe plan internaţional. În caz contrar, nu poate fi vorba de o activitate de cercetare, ci de documentare.

Uneori, se face o confuzie între diseminarea rezultatelor cercetării (care se face în principal prin publicaţii ştiinţifice) şi popularizarea în mass-media a rezultatelor.

Ştiinţa (din lat. scientia = cunoaştere) se poate referi la:

• Investigarea sau studiul naturii prin observaţie şi raţionament

• Suma tuturor cunoştinţelor acumulate în urma acestei cercetări

• Matematica, studiile cantităţilor şi ordinilor, sunt denumite deseori ştiinţă sau ştiinţe, însă rezultatele cercetării matematice, cunoscute ca teoreme, sunt obţinute din derivaţii logice care presupun mai degrabă sisteme axiomatice decât o combinaţie între observaţie şi raţionament. Multe metode matematice au o utilitate fundamentală în ştiinţele empirice, ale căror fructe sunt ipotezele şi teoriile.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că investigaţia ştiinţifică este cea care corespunde metodei ştiinţifice, un proces al cărui scop este evaluarea cunoştinţelor empirice. În sens mai larg, cuvântul ştiinţă deseori descrie orice domeniu de studiu sistematic sau cunoştinţele căpătate în urma acestui studiu. Acest articol se concentrează pe definiţia cu sens mai restrâns.

Domeniile ştiinţifice se clasifică de-a lungul a două mari dimensiuni:

• Experimentul, căutarea unei informaţii rapid disponibile, versus teorie, dezvoltare de modele care explică ceea ce se observă.

• Ştiinţele naturale, studiul naturii, versus ştiinţele sociale, studiul comportamentului uman şi al societăţii.

Ce este ştiinţa?

Există diferite înţelesuri ale "ştiinţei".

Potrivit empirismului, teoriile ştiinţifice sunt obiective, verificabile empiric, şi sunt predicţii ale rezultatelor empirice care pot fi confirmate sau infirmate prin falsificabilitate.

În contrast cu aceasta, realismul ştiinţific defineşte ştiinţa în termeni ontologici: ştiinţa încearcă să identifice fenomene şi entităţi, forţele care le cauzează, mecanismele prin care ele exercită aceste forţe, şi sursele acelor forţe în sensul structuriilor interne ale acestor fenomene şi entităţi.

Chiar şi în tradiţia empirică, trebuie să fim atenţi asupra faptului că predicţia se referă la rezultatul unui experiment sau studiu, mai degrabă decât a prezice viitorul. De exemplu, afirmaţia "un paleontolog poate face predicţii în legătură cu descoperirea unui anume tip de dinozaur" corespunde folosirii empirice a predicţiei. Pe de altă parte, ştiinţe ca geologia şi meteorologia nu trebuie neapărat să fie capabile să facă predicţii exacte despre cutremure sau vreme pentru ca să poată fi considerate drept ştiinţe. Filozoful empiric Karl Popper a afirmat că unele confirmări ale ipotezelor sunt imposibile şi prin urmare ipotezele ştiinţifice pot fi doar falsificate.

Pozitivismul, o formă a empirismului, vede ştiinţa, aşa cum aceasta este definită de empirism, ca mijloc de a regla afacerile umane. Datorită afilierii lor strânse, termenii "pozitivism" şi "empirism" sunt deseori folosiţi ca sinonime. Iată însă ce li se reproşează:

• Willard Van Orman Quine a demonstrat imposibilitatea unui limbaj de observare independent de teorie, aşa că noţiunea însăşi de a testa teoriile prin experimente este problematică.

• Observaţiile sunt întotdeauna "încărcate cu teorii". Thomas Kuhn a afirmat că ştiinţa întotdeauna implică "paradigme", seturi de ipoteze, reguli, practici etc. şi că trecerea de la o paradigmă la alta de obicei nu presupune verificarea sau falsificarea teoriilor ştiinţifice. Mai mult, în contrast cu modelul empiric, este de părere că ştiinţa nu a evoluat în mod istoric, ca acumulare continuă de date.

Pentru mai multe informaţii, vezi Teoriile şi sociologia istoriei ştiinţei.

Ştiinţa îi ajută pe oameni să afle mai mult despre vieţile lor şi contribuie la dezvoltarea societăţii.

II. Metodă ştiinţifică

Metoda ştiinţifică sau procesul ştiinţific este fundamental pentru investigaţia ştiinţifică şi pentru dobândirea de către comunitatea ştiinţifică de noi cunoştinţe bazate pe dovezi fizice. Savanţii folosesc observaţia şi raţionamentul pentru a propune explicaţii provizorii pentru fenomene, numite ipoteze. Sub presupunerea materialismului metodologic, evenimentele observabile din natură (inclusiv operele artificiale ale omenirii) se explică doar prin cauze naturale, fără a presupune existenţa sau nonexistenţa supranaturalului. Prognozele derivate din aceste ipoteze sunt testate prin diferite experimente, care ar trebuie să fie reproductibile. Un aspect important al unei ipoteze este că trebuie să fie falsificabilă, cu alte cuvinte, trebuie să se poată verifica dacă este falsă. Dacă o propoziţie nu este falsificabilă, atunci nu este o ipoteză, ci o opinie sau afirmaţie care se află în afara domeniului de cercetare ştiinţifică. Este de asemenea important de ştiut că o ipoteză nu poate fi dovedită, mai degrabă, datele dintr-un experiment anume conceput pentru a testa o ipoteză pot ori să sprijine ori să respingă acea ipoteză.

O ipoteză neverificată poate să se bucure de interes considerabil în rândul specialiştilor din cauza eleganţei sale sau a unei validităţi intuitive, sau a unei anticipări a verficării sale, deşi nu este acceptată în mod formal până când există dovezi experimentale convingătoare; vezi exemplul relativităţii generale.