Forme ale Comunicării

“Importanța dexterităților în comunicare, în general și pentru un manager, în special, este evidențiată de ponderea acesteia, precum și de caracteristicile și consecințele comunicării pentru performanțele organizației” . Din acest punct de vedere, lucrarea își propune să evidențieze principalele forme ale comunicării după diferite criterii de clasificare pentru o evidență cât mai clară a rolului cheie al acesteia în performanța unei afaceri.

În prezent, se acordă o importanță uriașă comunicării în afaceri, existând programe de licență, masterat și doctorat, cursuri și traininguri prin intermediul cărora managerii își pot dezvolta abilitățile de a comunica eficient în cadrul unei companii. “Fiecare manager trebuie să înțeleagă importanța unei comunicări eficace și trebuie să fie capabil să-și comunice deciziile clar și cu autoritate. Credibilitatea lui depinde nu doar de rezultatele pe care le obține, ci și de modul în care reușește să comunice cu ceilalți” . ”Nu poate exista o afacere de succes, acolo unde procesele de comunicare sunt deficiente, iar comunicarea, la rândul ei, este o afacere” .

”Dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare și extinderea lor pe o scară largă a determinat noi preocupări în analiza comunicării organizaționale. Noile tehnnologii presupun instrumente utile pentru management și comunicare, însă și provocări pentru manageri și angajați, întrucât adaptarea la noile instrumente și modalități de comunicare determină schimbări de formă și fond la nivel de ansamblu” .

În contextul schimbării, comunicarea are o misiune importantă atât pe plan intern, cât și pe plan extern. O organizație, pentru a se putea adapta la presiunile din mediu, trebuie să fie în primul rând comunicantă” .

Lucrarea este structurată în funcție de criteriile de clasificare ale comunicării, astfel: după codul, statutul și numărul interlocutorilor, mijloacele de comunicare și identitatea emițătorului și a receptorului. ”După codul folosit, există comunicare verbală, paraverbală, nonverbală şi mixtă; după criteriul partenerilor, întâlnim o comunicare intrapersonală, o comunicare interpersonală, una în grup mic şi una publică; după mijloacele de comunicare Bernard Voyenne distinge comunicarea directă, indirectă, multiplă și colectivă; după identitatea (statutul) emițătorului și a receptorului se contureză comunicarea în organizații sau în instituții” .

Comunicarea verbală este utilizată în proporție de 15%, fiind cea mai simplă în materie de cod și cea mai utilă. ”Ea se realizează prin prisma limbajului articulat și aparține în exclusivitate ființelor umane. În centrul preocupărilor privitoare la comunicarea verbală se găsește studiul limbajului” . În termenii lui Ferdinand de Saussure, limba reprezintă ”produsul social sedimentat în mintea cuiva” , fiind comparabilă ”cu o foaie de hârtie: gândirea este fața, iar sunetul este dosul foii; nu putem decupa fața foii fără să decupăm, în același timp și dosul ei; același lucru se întâmplă și in limbă: nu se poate izola nici sunetul de gândire și nici gândirea de sunet” .

”Comunicarea se face îndeobşte prin cuvinte (Aristotel definea omul pornind tocmai de la acest semn distinctiv al lui, doar el posedă graiul articulat), iar oamenii presupun că aceste cuvinte „transportă” înţelesuri –imagine cu totul înşelătoare. Vorbele nu îşi conţin sensurile, acestea neexistând decât în mintea celor care le utilizează. Cuvântul rostit nu e nimic altceva decât un semnal care, o dată ajuns la un receptor, poate sau nu să declanşeze în mintea acestuia un înţeles, strict condiţionat însă de cunoaşterea unui cod anume, în absenţa căruia comunicarea este imposibilă” .

”Între semnul lingvistic (pe care semiotica îl numeşte semnificant) şi conceptul pe care îl reprezintă (semnificat), nu există relaţie intrinsecă. De fapt, cuvintele nu sunt altceva decât simple semnale fizice (semnificanţi), menite să reactualizeze în mintea receptorului concepte preexistente, idei conturate şi fixate în trecut, pe baza generalizării experienţei personale, atât lingvistice cât şi extralingvistice.

Așadar, limbajul este o activitate simbolică, artificială, care se exercită prin intermediul unor organe angajate iniţial în activităţi de alt ordin , iar vorbirea este mai curând o instituţie socială decât un instinct biologic.

Considerăm că – în această privinţă – trebuie să reţinem calificativul de arbitrar, de care se serveşte Saussure pentru a caracteriza semnul lingvistic” .