Modalități de elaborare a politicilor

Modalitati de elaborare a politicilor

Deoarece europenizarea nu uniformizeaza – trasaturile proceselor nationale difuzandu-se in UE, iar diferentele dintre statele membre reflectandu-se în politicile Uniunii Europene si in modul de aplicare a acestora, practica a permis identificarea mai multor modalitati de elaborare a politicilor UE.

Helen Wallace a identificat cinci modalitati de elaborare a politicilor. Ele sunt evolutia mai multor elemente precum: evolutia UE, schimbarea proceselor nationale de elaborare a politicilor, evolutia comportamentului economic si social. La nivelul UE un factor important este dezbaterea continua referitoare la echilibrul dintre puterile UE si cele ale statelor membre, in contextul globalizarii. O contributie importanta il are si contextul actual al UE, care a evoluat de la numai sase tari relative similare la 25 de state eterogene, cu traditii, practici si caracteristici socio-economice diverse.

Elaborarea politicilor trebuie sa tina cont de diversele locatii de abordare a chestiunilor, de la nivelul local la cel global, iar factorii decizionali europeni trebuie sa gestioneze conexiunile dintre mediul local/global si mediul national/european.

Exista cinci variante ale procesului decisional de elaborare a politicilor:

- O modalitate comunitara traditionala;

- Modalitatea de reglementare a UE;

- Modalitatea distributiva a UE;

- Coordonarea politicilor;

- Transguvernamentalismul intensiv.

Aceste variante se aplica activitatilor curente ale UE si exclud domeniul politicii constitutive, de modelare a arhitecturii politice si institutionale generale ale UE. Aceste variante sunt identificate cu obiectivul de a depasi dihotomia supranational/interguvernamental. Argumentul central este ca modelele de elaborare a politicilor in UE sunt mult mai diverse, ele reflecta diferente functionale intre domenii.

Richardson afirma ca „s-ar putea sa fie o greseală sa ne uitam după existenta unui singur model de elaborare a politicilor UE” (Richardson, 2006), chiar daca datele indica preponderenta trasaturilor modelului regasit in Europa Occidentala.

1. Metoda comunitara traditionala

O lunga perioada de timp a existat opinia potrivit careia a fost o unica metoda comunitara de elaborare a politicilor, modelul acesteia fiind PAC (datorita prioritatii sale pe agenda la inceputurile CEE). Acesta a fost definit la sfarsitul anilor ’60 ca:

- Un rol puternic atribuit prin delegare Comisiei Europene in conceperea, negocierea si executarea politicilor si relationarea cu exteriorul;

- Un rol mai puternic pentru Consiliul de Ministri pentru negocierea strategica si solutii de ansamblu (actor decizional prin metoda majorităţii calificate de voturi)

- Cooptarea partilor interesate in procesul european care le oferea solutii mai bune decat politica nationala;

- Un angajament al agentiilor nationale ca organe executive subordonate unui regim convenit in comun;

- O distantare de influenta reprezentantilor alesi la nivel national;

- O interferenta ocazionala, dar definitorie, a CEJ, pentru consolidarea autoritatii juridice a regimului comunitar

- Recursul la elaborarea colectiva a politicilor

Este vorba despre o elaborare “supranationala” a politicilor, in care competentele erau transferate de la nivel national la cel european. Modelul era structurat dupa o logica functionalista, in care puteau fi inclusi cei interesati de un anumit sector, construind loialitati transnationale, iar elitele politice si economice colaborau pentru promovarea intereselor diverse si uneori diferite ale lor. Aceasta abordare genera ceea ce Sharph (1988) numea “capcana deciziilor comune”, care ridica obstacole in calea revizuirii unei politici comune dupa aprobarea ei. Politica comerciala a UE are unele caracteristici ale acestei abordari, data fiind delegarea considerabila catre UE a gestionarii instrumentelor si acordurilor comerciale.

Se dezbate chestiunea corespondentei intre acest model si realitate, chiar in domeniul agriculturii. In acest sens, realitatea poate fi diferita, una in care politica nationala determina in mare masura rezultatele. Totusi aceasta metoda a stabilit multe puncte de referinta atat pentru practicieni cat si pentru comentatori .

Exista extrem de putine exemple recente ale unor noi politici comune introduse conform cu aceasta metoda, cu un proces institutional centralizat si ierarhic, o delegare clara a puterilor si urmarind o “integrare pozitiva”. Moneda unica este poate cel mai bun exemplu, dar puterile institutionalizate delegate sunt centrate pe Banca Centrala Europeana si nu pe Comisie. Aceasta forma de delegare catre agentii cu functii specifice si nu catre Comisie este o tendinta recenta.