Organizarea statului integral spaniol

Introducere

Spania este o monarhie parlamentară, regele fiind simbolul unităţii şi permanenţei statului, arbitrează şi moderează funcţionarea instituţiilor acestora.

Poporul spaniol, ”cel din care emană puterile statului” este reprezentat de Cortes-urile generale (Parlament).

Parlamentul Spaniei este bicameral, format din Congresul Deputaţilor şi Senat, care ”exercită puterea legislativă a statului, aprobă Bugetul, controlează activitatea Guvernului şi are toate celelalte competenţe consacrate de Constituţie.”

Congresul Deputaţilor este compus din 300-400 deputaţi, aleşi prin vot universal, egal, liber, direct şi secret, pentru un mandat de 4 ani.

Senatul este Camera reprezentării teritoriale şi este compus din 259 membrii. Fiecare provincie dispune de acelaşi număr de mandate, adică de 4 ani. Comunităţile autonome vor desemna pe lângă un senator, încă unul pentru fiecare milion de locuitori din teritoriul respectiv.

Guvernul Spaniei este unicul organ constituţional căruia îi revine misiunea de a aplica deciziile Parlamentului.

Primul-ministru este persoana cea mai influentă, cu un rol decisiv în jocul politic.

Guvernul este compus din: preşedinte, vicepreşedinte, miniştri şi alţi membrii stabiliţi prin lege.

1. Spania – stat integral

Spania este un stat unitar, iar regiunile din care se constituie se bucură de o largă autonomie. Constituţia Spaniei utilizează o serie de termeni care ne-ar duce cu gândul la caracterizarea statului ca fiind multinaţional, dar în acelaşi timp textul constituţional se referă global la ”poporul spaniol”.

Noţiunea de federalism a rămas asociată în Spania cu efemera şi nefericita experienţă a Constituţiei republicane din 1873, care a degenerat în anarhie. Federalismul a fost înţeles ca implicând o veritabilă fragmentare a suveranităţii, susceptibil să conducă la dizolvarea Statului. Constituantul de la 1931 a conceput un sistem original care exclude generalizarea autoguvernării inerente şi sistemul federal, dar care deschide calea unei autonomii facultative, care poate fi recunoscută în cadrul constituţional al statului central pe măsură ce autorităţile locale o revendică în respectarea unei proceduri prevăzută de Constituţie. Aceasta fiind formula conceptului de Stat integral.

Restabilirea democraţiei, în urma alegerilor din 1977, a condus la punerea în practică a Statutelor aşa-zise de preautonomie, adică de autonomie preconstituţională.

Statul este organizat din punct de vedere teritorial în:

- Municipii

- Provincii

- Comunităţi Autonome

Aceste entităţi bucurându-se de autonomie în gestionarea intereselor lor.

2. Comunităţile Autonome - Las Comunidades Autonomas

2.1. Modalităţi de dobândire a autonomie

Cele două regimuri de autonomie distincte corespund unor niveluri de competenţă de o amploare diferită.

Primul nivel – competenţele comunităţii autonome nu sunt limitate decât de cele care sunt exclusiv atribuite Statului prin art. 149 din Constituţie.

Al doilea nivel, nivel inferior de competenţă, corespunde unei autonomii limitate în privinţa domeniilor enumerate în art. 148 din Constituţie

Există mai multe căi de acces la autonomie ce sunt înfăţişate în Constituţie.

În primul rând, accesul la autonomie face în mod normal obiectul unei iniţiative locale şi, în acest caz, trei ipoteze diferite trebuie să fie distinse. Iniţiativa locală face obiectul a trei procese:

- proces normal

- proces special

- proces derogatoriu

Procesul normal dispune că iniţiativa trebuie sa emane din provinciile limitrofe cu caracteristici istorice, culturale şi economice comune, din teritorii insulare sau din provincii, constituind o entitate regională istorică.

Nu permite accederea decât la al doilea nivel de competenţă, decât la autonomia limitată definită de aart. 148 al Constituţiei.

Procesul special permite comunităţilor autonome să accede direct la primul nivel de competenţă, limitat doar de atribuţiile exclusive ale statului enumerate în art. 149 din Constituţie, fără a fi necesar să se lase să se scurgă termenul de 5 ani.

Procesul derogatoriu vizează naţionalităţile Catolonia, Țara Bascilor, Galacia, care în trecut au adoptat prin referendum proiecte de Statut, iar la data promulgării Constituţiei, erau deja dotate cu regimuri provizorii de autonomie ( primele care au primit un regim de autonomie preconstituţională).

În al doilea rând, accesul la autonomie poate fi pus în practică cu concursul organelor statului central ( art. 144 din Constituţie).

Cortes-urile Generale, printr-o lege organică şi pentru motive de interes naţional, pot:

1. să autorizeze construirea unei comunităţi autonome, când teritoriul său nu depăşeşte pe cel al unei provincii şi nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 143, al. 1;

2. să autorizeze sau să acorde, dacă este cazul, un Stat de autonomie pentru teritorii care nu sunt integrate în organizarea provinciei;

3. să se substituie iniţiativei colectivităţilor locale la care se referă art. 143, alin. 2 din Constituţie.