Politica în Domeniul Concurenței

“Atunci când politica concurenţei este efectiv aplicată,

consumatorii au cele mai mari beneficii.

Într-un timp al schimbărilor,

aplicarea politicii concurenţei şi interesele consumatorilor

reprezintă o legătură stabilă."

Mario Monti, Comisar European responsabil cu politica în domeniul concurenţei

POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

Introducere

Eşafodajul industrial economic şi al organismelordecizionale ale Uniunii Europene trebuie completat (pentru întregirea viziunii holistice), în mod armonios, cu implementarea practică a hotărârilor, deciziilor luate şi care privesc funcţionalitatea întregii structuri economico sociale şi politice care este astăzi Uniunea Europeană. Şi, acest lucru se realizează prin intermediul politicilor, specific pentru fiecare domeniu sau sector de activitate.

Dacă vorbim de politici, în primul rând de natură economică , acestea se prezintă ca un ansamblu de obiective şi mijloace de acţiune a statului (a puterii publice) în viaţa economică şi socială a unei entităţi naţionale, sau în cazul de faţă al unei structuri supranaţionale, traductibile în planuri, strategii, linii de acţiune, agreate de toţi factorii politico-economici decidenţi.

Politicile comune reprezinta si sunt asimilate, de fapt, substituirii, prima modalitate evidentiala de exercitare a competentelor UE. In acest context, competentele nationale sunt transferate la nivel suprastatal .

Cealaltă modalitate de exercitare aatribuţiunilor UE, armonizarea, are în vedere menţinerea competenţelor naţionale, totul pe fondul unor apropieri legislative în domenii şi sectoare concrete ale vieţii economico sociale.

Politicile comuneconstituie, deci, un ansamblu de reguli, măsuri , linii de acţiune şi conduită propuse şi adoptate de către instituţiile comunitare europene, ce susţin atât integrarea economică, cât şi pe cea politică.

Ca tipologie , aceste politici îmbracă trei forme de prezentare:

1.Politici comune orizontale, numite şi generale, care afectează în mod egal modul de manifestare a activităţilor în toate statele membre. Aici se include politica socială, cea concurenţială, în domeniul mediului ş.a.

2. Politici comune sectoriale , ce se focalizează pe sectoare bine delimitate ale economiilor naţionale a statelor membre, cum ar fi cele din domeniul industrial, agricol al transporturilor, al energiei.

3. Politici comune externe , care se preocupă de relaţiile Uniunii Europene cu state terţe, precum şi politica comercială, sau politica de sprijinire a dezvoltării multidimensional.

În final, se urmăreşte dezvoltarea competenţelor comunitare, în special a celor ce revin Comisiei Europene, mai mult decât a celor naţionale ale statelor membre.

Acest lucru este demonstrat şi de sporirea numărului de domenii asupra cărora se exercită competenţele comunitare (deci supra cărora se aplică politicile comune) .

Dacă la origine , numai trei domenii făceau obiectul exercitării acestor competenţe – politica agricolă, politica comercială, politica în ramura transporturilor, - prin actul unic European un număr de cinci domenii noi se adaugă în portofoliul de competenţe European : politica monetară, politica social, politica ambientală, (vizând mediul înconjurător ), politica de coeziune economic şi social, politica de cercetare - dezvoltare.

Pentru ca, uniunea Europeană , deci Tratatul de la Maastricht, să consacre alte domenii suspuse politicilor comune, cum ar fi creşterea competitivităţii industrial , reţele de infrastructură, transeuropene, educaţie, formare, cultură, ajungându-se astfel, la peste 20 de domenii de exercitare a competenţelor comunitare, supranaţionale.

Raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei (PDC) este determinată de faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei.

Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect.

Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor.

Conform teoriei economice, creşterea concurenţei pe piaţă va conduce la o mai bună alocare a resurselor, ca urmare a faptului că preţurile bunurilor şi serviciilor vor tinde către nivelul costurilor marginale. În condiţiile concurenţei perfecte, preţurile vor fi egale cu costurile marginale astfel încât profiturile vor fi zero.

Ca atare, producătorii vor avea tendinţa să intervină pentru a-şi creşte profiturile, prin iniţierea unor măsuri care să ducă la restrângerea concurenţei. Într-o guvernare caracterizată prin „laissez-faire”, nu se va putea interveni împotriva unei asemenea opţiuni strategice.

Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenţei sunt de natură diversă şi au variat în timp. Fără a încerca să facem trimiteri mult prea îndepărtate, trebuie să observăm că, primul set de reguli în domeniul concurenţei a fost introdus în SUA, în US Sherman Act, din 1890.

Măsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde manifestate la sfârşitul secolului al XIX-lea în legătură cu creşterea numărului de înţelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului şi băncilor, care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi politic.

În diferitele ţări europene, de la începutul secolului al XX-lea, reglementările în domeniul concurenţei au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care aceasta le implica.

Atât în Germania, cât şi în Japonia (ca şi în cazul SUA) după al doilea război mondial, forţele aliate au impus o legislaţie anti-monopol cu scopul de a restrânge puterea unor uriaşi financiari-industriali, care susţinuseră eforturile de război ale acestor ţări.

Din motive similare, prevederi anti-trust au fost introduse şi în Tratatul CECO, semnat la Paris în 1954, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început şi reglementări privind controlul concentrărilor.

În cazul Comunităţii Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE, dar din raţiuni diferite. În acest caz, regulile privind concurenţa au servit pentru a asigura faptul că restricţiile – tarifare şi netarifare – existente în cadrul relaţiilor comerciale dintre ţările membre şi anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite ţări.

Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu este privită ca un scop în sine, ci ca o condiţie necesară realizării pieţei interne. Astfel, Art.3(g) al TCE subliniază faptul că scopul urmărit este de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei unice, concurenţa nu este distorsionată”.

Obiectivul si instrumentele politicii concurentiale

Obiectivul politicii concurenţiale europene constă în garantarea unităţii Peţei comune şi evitarea monopolizării unor sectoare ale peţii. Monopolizarea pieţei poate avea loc prin acord sau fuziune. În afară de aceasta, ea supraveghează acţiunile guvernelor Statelor Membre ce ar putea distorsiona „regulile de joc” prin aplicarea măsurilor discriminatorii faţă de unele întreprinderi, favorizând întreprinderile publice sau prin acordarea asistenţei întreprinderilor din sectorul privat.

În unele cazuri, incidentele în domeniul concurenţei sunt soluţionate prin modificarea politicii concurenţiale a statelor sau a companiilor implicate. În alte cazuri, Comisia pledează pentru aplicarea unei amenzi, ce poate depăşi suma de 75 milione Euro.