Politica în Domeniul Concurenței

Procesul de coordonare a politicilor statelor membre a început odată cu înfiinţarea Comunităţii Economice a Oţelului şi Cărbunelui, dar s-a dezvoltat în special în domeniul economic şi în cadrul Comunităţii Economice Europene. Acest proces a fost posibil, în primul rând, datorită dorinţei statelor de a-şi reface economiile afectate de pierderile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi de a stimula creşterea economică, inclusiv în sectoarele şi în zonele mai puţin dezvoltate.

Cel mai important pas în acest sens a fost angajamentul pe care statele membre şi l-au luat prin „Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene” (TCEE) pentru a crea o piaţă comună fondată pe principiile liberei circulaţii (a bunurilor, a serviciilor, a persoanelor, a capitalurilor) şi a liberei concurenţe. Acest demers a dus la structurarea progresivă a unei pieţe comune şi a permis dezvoltarea progresivă a unei politici comune în domeniul concurenţei şi a unei politici comerciale comune, ce au devenit în timp domenii de competenţă excusivă a Uniunii Europene.

Politica Agricolă Comună (PAC) a reprezentat, de asemenea, o prioritate majoră pentru Comunitate încă de la început, dar şi un subiect de tensiuni politice şi financiare. În cadrul acestei politici s-a dezvoltat şi politica în domeniul pescuitului.

Pentru a stimula şi alte domenii economice mai puţin competitive, a fost cretă şi o politică de coeziune cu o dublă dimensionare: socială şi de dezvoltare regională. Prin anii 90’ şi-a făcut apariţia în zona UE politica social comună, iar în acelaşi timp a fost consolidată şi politica privind protecţia mediului.

Unul dintre cele mai importante proiecte comunitare a fost crearea Pieţei Unice ce a presupus, pe lângă înlăturarea barierelornon-tarifare, extinderea principiilor pieţei libere şi concurenţei la sectoare economice ce rămăseseră în sfera de competenţă exclusivă a statelor membre, deţinătoare şi ale monopolului în unele domenii (transportul, telecomunicaţiile, energia, audiovizualul).

O politică comună a fost creată şi dezvoltată tot în anii 1980 şi 1990, pe baza „Actului Unic European” şi a „Tratatului de la Maastricht”, prin instituirea Uniunii Economice şi Monetare stabilindu-se orientări şi priorităţi generale în spaţiul comunitar.

În ceea ce priveşte educaţia, formarea profesională şi cercetarea au existat acţiuni comune în anii 1970-1980, dar abia în 1990, odată cu lansarea oficială a proiectului Uniunii politice, aceste domenii au căpătat statutul de politici alături de politica în domeniul sănătăţii.

„Tratatul Constituţional”, în curs de ratificare, operează o grupare a politicilor comunitare în funcţie de gradul de implicare a Comunităţii în diferitele domenii. Astfel fiind spuse, Uniunea are competenţe exclusive în domeniile: concurenţa, uniunea vamală, politica monetară, conservarea resurselor biologice marine. Buna funcţionare a pieţei comune, agricultura, pescuitul, transporturile, energia, coeziunea economică, socială şi teritorială, protecţia mediului sunt domenii în care competenţele de drept rămân împărţite între UE şi statele membre. Cât priveşte politica industrială, sănătăţii, educaţiei, culturii şi protecţiei civile, UE propune doar măsuri de susţinere sau de coordonare, care să completeze acţiunile statelor membre în domeniile respective.

Atunci când politicile dintr-un anumit domeniu sunt coordonate exclusiv de către instituţiile UE avem de a face cu competenţe exclusive ale UE, dar există şi domenii rezervate exclusic statelor membre în care competenţele UE sunt excluse.

Eşafodajul industrial economic şi al organismelor decizionale ale Uniunii Europene trebuie completat (pentru întregirea viziunii holistice), în mod armonios, cu implementarea practică a hotărârilor, deciziilor luate şi care privesc funcţionalitatea întregii structuri economico sociale şi politice care este astăzi Uniunea Europeană. Şi, acest lucru se realizează prin intermediul politicilor, specific pentru fiecare domeniu sau sector de activitate. Dacă vorbim de politici, în primul rând de natură economică , acestea se prezintă ca un ansamblu de obiective şi mijloace de acţiune a statului (a puterii publice) în viaţa economică şi socială a unei entităţi naţionale, sau în cazul de faţă al unei structuri supranaţionale, traductibile în planuri, strategii, linii de acţiune, agreate de toţi factorii politico-economici decidenţi.

Politicile comune reprezinta si sunt asimilate, de fapt, substituirii, prima modalitate evidentiala de exercitare a competentelor UE. In acest context, competentele nationale sunt transferate la nivel suprastatal . Cealaltă modalitate de exercitare a atribuţiunilor UE, armonizarea, are în vedere menţinerea competenţelor naţionale, totul pe fondul unor apropieri legislative în domenii şi sectoare concrete ale vieţii economico sociale.

Politicile comune constituie, deci, un ansamblu de reguli, măsuri , linii de acţiune şi conduită propuse şi adoptate de către instituţiile comunitare europene , ce susţin atât integrarea economică, cât şi pe cea politică.

Ca tipologie , aceste politici îmbracă trei forme de prezentare:

1. Politici comune orizontale, numite şi generale, care afectează în mod egal modul de manifestare a activităţilor în toate statele membre. Aici se include politica social, cea concurenţială, în domeniul mediului ş.a.

2. Politici comune sectoriale , ce se focalizează pe sectoare bine delimitate ale economiilor naţionale a statelor membre, cum ar fi cele din domeniul industrial, agricol al transporturilor, al energiei.

3. Politic comune externe , care se preocupă de relaţiile Uniunii Europene cu state terţe , precum şi politica comercială, sau politica de sprijinire a dezvoltării multidimensional.

În final, se urmăreşte dezvoltarea competenţelor comunitare , în special a celor ce revin Comisiei Europene , mai mult decât a celor naţionale ale statelor membre.

Acest lucru este demonstrat şi de sporirea numărului de domenii asupra cărora se exercită competenţele comunitare (deci supra cărora se aplică politicile comune) . Dacă la origine , numai trei domenii făceau obiectul exercitării acestor competenţe – politica agricolă, politica comercială, politica în ramura transporturilor, - prin actul unic European un număr de cinci domenii noi se adaugă în portofoliul de competenţe European : politica monetară , politica social, politica ambientală, (vizând mediul înconjurător ), politica de coeziune economic şi social, politica de cercetare - dezvoltare. Pentru ca , uniunea Europeană , deci Tratatul de la Maastricht, să consacre alte domenii suspuse politicilor comune, cum ar fi creşterea competitivităţii industrial , reţele de infrastructură, transeuropene, educaţie, formare, cultură, ş.a., ajungându-se ,m astfel., la peste 20 de domenii de exercitare a competenţelor comunitare, supranaţionale.

Din punctual de vedere al principiilor politicii în domeniul concurenţei şi al politicii industrial, este esenţial să existe un răspuns la următoarele întrebări:

- Se justifică, din punct de vedere economic , o intervenţie a puterii publice pentru reglementarea concurenţei (politica în domeniul concurenţei ) şi pentru susţinerea sau promovarea unor activităţi economice )politica industrială_

- Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci trebuie dat răspuns la o a doua întrebare : care nivel de intervenţie este mai eficient , cel la nivel naţional sau cel la nivelul Uniunii?

Pentru a răspunde , va trebui găsit nu numai argumentul economic , dar şi justificarea juridică.

Astfel, politica în domeniul concurenţei are ca obiectiv limitarea, controlul şi interzicerea acţiunilor întreprinderilor care pot afecta climatul de concurenţă pură şi perfectă.

Conceptul de “ climat de concurenta pura si perfecta“ trebuie insa inteles in coordonatele economie postmoderne care a relevant existenta asa numitelor esecuri (limite ) ale pietii (market failures) care justifică intervenţia statului atunci când regulile liberei concurenţe nu sunt respectate de către întreprinderi. Aceste eşecuri ale pieţii pot apărea sub forma efectelor de externalitate )activitatea de cercetare – dezvoltare realizată de către o întreprindere poate influenţa în aşa măsură climatul antreprenorial, încât şi alte întreprinderi pot beneficia de rezultatul cercetării , deşi nu suportă nici un cost al acesteia sau sub forma efectelor randamentelor de scară crescătoare . În acest ultimo caz , randamentul întreprinderii creşte odată cu creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul întreprinderii creşte odată cu creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul economiei, să nu mai fie de dorit menţinerea stării de atomicitate (existenţa unui număr mare de mici întreprinderi ) care atestă existenţa climatului de concurenţă pură şi perfectă.